Valerian Stan
Credo ergo sum
„Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar sufletul nu pot să-l ucidă!”

Coruptia – vechea poveste (I)

Ultimele evaluari pe care organismele internationale specializate le-au facut cu privire la nivelul coruptiei în lume reconfirma evolutiile constant negative din România. Organizatia Transparency International a dat recent publicitatii un clasament cuprinzînd 85 de state ale lumii supuse monitorizarii cu privire la nivelul coruptiei. Danemarca, Finlanda si Suedia ocupa, în ordinea aceasta, primele trei locuri ale clasamentului, reprezentînd tari în care coruptia este practic inexistenta. România ocupa locul 63. Din 85 de tari! Asta în conditiile în care de aproape un deceniu, dar mai ales dupa 1996, "lupta împotriva coruptiei" a fost proclamata de guvernele de la Bucuresti drept "o prioritate de interes national".

Este un loc comun, chiar si pentru cititorul mai putin avizat, ca pentru România cele mai grave doua consecinte ale coruptiei sunt evaziunea fiscala si alungarea investitorilor straini. Pâna în 1996, autoritatile faceau publice periodic evaluari proprii cu privire la amploarea evaziunii fiscale si a "economiei subterane". În ultimii ani ai guvernarii lliescu cifrele indicau adesea un nivel dincolo de jumatatea produsului intern brut. Dupa 1996, asemenea statistici nu au mai fost date publicitatii. Personal am însa suficiente motive sa cred ca daca lucrurile nu s-au agravat cumva, nici nu au avut cum sa se fi ameliorat semnificativ. Si asta pentru ca în cei aproape trei ani trecuti de la ultimele alegeri eu nu gasesc ca s-a întâmplat ceva cu adevarat semnificativ, de natura sa amelioreze situatia despre care vorbesc.

Promisiunile electorale ale fostei Opozitii, cu deosebire cele ale CDR si ale actualului presedinte, pareau, la vremea la care erau facute, garantii foarte credibile. CDR si Emil Constantinescu nu mai fusesera pâna atunci la guvernare si nu aveau, prin urmare, complicitati sau alte interese care sa-i împiedice sa actioneze cu toata determinarea pentru eradicarea coruptiei. Cu mult mai promitator decât angajamentele din campania electorala a fost un numar de gesturi pe care presedintele Constantinescu si guvernul Ciorbea l-au facut pe aceasta tema înca din primele luni ale mandatului. Înscrierea luptei împotriva coruptiei printre prioritatile guvernarii a fost un astfel de gest. El arata cu claritate ca, spre deosebire de ce se întâmplase pâna atunci, noua Putere chiar avea "vointa politica" necesara solutionarii acestei grave probleme a României de dupa revolutie.

Vara lui 1997 a însemnat însa, într-o anumita masura, "începutul sfârsitului". Lupta împotriva coruptiei a fost politizata brusc, demnitarii coalitiei guvernamentala beneficiind din acel moment de o impunitate absoluta. Verificarile care îi vizau într-un fel sau altul pe unii dintre ei – ca în dosarele flotei maritime si vilelor de protocol, de pilda – au fost oprite cu brutalitate. Acela a fost dealtminteri unul dintre momentele în care neîncrederea a început sa cuprinda din nou opinia publica. În a doua parte a lui 1997, sondajele de opinie aveau sa consemneze o prabusire dramatica a încrederii populatiei în administratia care se instalase cu nici un an în urma. Din pacate, sfârsitul lui 1997 si lunile urmatoare au adus o degradare continua a lucrurilor. Consiliul National Anticoruptie si structurile sale judetene, creatii ale presedintelui Constantinescu, s-au dovedit total ineficace si au esuat lamentabil. Asupra acestei perioade însa îmi propun sa ma opresc saptamâna care vine.

Pâna atunci as vrea sa mai spun un singur lucru: motivarea oficiala, mai mult sau mai putin explicita, a abandonarii multora dintre rigorile presupuse de o adevarata lupta împotriva coruptiei a fost grija pentru stabilitatea politica, cu deosebire la nivelul coalitiei de guvernare. Daca lucrurile au stat cu adevarat asa, avem de-a face cu o eroare imensa cu urmari dintre cele mai grave. A pune între paranteze – din indiferent care ratiuni – un obiectiv precum corectitudinea administratiei publice, în conditiile în care România se numara printre cele mai corupte tari din lume, nu poate fi altceva decât o imensa eroare. Daca, dimpotriva, motivarea de care am amintit nu este cea reala, atunci trebuie vazut daca nu cumva fortele politice care au guvernat tara înainte si dupa 1996 se afla deja într-o complicitate care sa le prezerve interesele proprii înaintea si împotriva interesului national. Dupa consecintele pe care esecul luptei împotriva coruptiei le are asupra României – si de care nu am nici cea mai mica îndoiala ca responsabilii nostri politici sunt perfect constienti – nimic nu ar trebui sa mai para imposibil. (Cotidianul, 31 mai 1999)


Coruptia – vechea poveste (I), articol publicat in anul 1999