Valerian Stan
Credo ergo sum
"Mândria împiedică dragostea." 

Armata, intre denigrare si apologie

Subiectivismul este, indiscutabil, nota comuna a judecatilor formulate cu privire la evolutiile de istorie recenta ale fenomenului militar romanesc, nota datorita careia aprecierile in discutie s-au situat, aproape fara exceptie, in limitele unei extreme polarizari: apologie si defaimare.

Primului caz ii sunt tipice asertiunile dupa care armata nu ar fi decat "continuatoarea demna a glorioaselor traditii", "chezasia stabilitatii sociale si politice", "factorul decisiv al victoriei Revolutiei din Decembrie", si altele asemenea. Formularile abunda, evident, mai ales in pozitiile oficiale si oficioase, ale varfurilor de ieri si de azi ale "aristocratiei" militare comuniste, care se straduiesc, si din pacate mai reusesc inca, sa-si gaseasca in armata o nemeritata obladuire.

In cel de-al doilea caz, amatorismul in materie, goana dupa senzational ori de-a dreptul reaua credinta au permis la randul lor etichetari nedrepte, denigratoare, care, prin aceeasi lipsa de obiectivitate, s-au plasat, asemeni celor dintai, cu mult prea departe de adevar. Caracteristice sunt aici numeroasele sustineri gazduite in coloanele a diverse publicatii si, din nefericire, chiar si in platformele unora dintre cele mai respectabile formatiuni ale "multipartidismului nostru politic". S-a vorbit, de pilda, intre altele, de "dictatura militaro-ceausista", "crima de fratricid din decembrie a armatei romane".

În fata unor atari abordari, pe cat de contradictorii, pe atat de inexacte, si in care, mai mult ori mai putin interesat, adevarul se pare ca este ocolit cu buna stiinta, o cercetare echilibrata a fenomenului in cauza impune, inainte de toate, respingerea simultana a celor doua extreme. A caror falsitate consideram a fi prea flagranta pentru a mai starui s-o invederam. Astfel spus, credem ca tine de domeniul evidentei faptul ca armata, in ansamblul ei, nu a fost nici complice regimului comunist, dupa cum azi nu este nici garanta echilibrului social; in Decembrie 1989 ea nu a savarsit fratricidul, dupa cum nici nu a decis vreo victorie.

Ceea ce se poate afirma astazi cu siguranta este ca nici armata, asemeni celorlalte institutii statale, nu a reusit sa se sustraga angrenajului malefic al randuielilor comuniste, ca si anacronicelor lor prelungiri de dupa decembrie 1989. Grija pentru evitarea exagerarilor ori minimalizarilor in aprecierea consecintelor acestui proces este o prima conditie a reusitei demersului analitic. O asemenea credinta ne-a sporit surprinderea in fata pozitiei conducerii M.Ap.N. cu privire la recenta Declaratie-apel a Aliantei Civice si a Partidului AC. Reactia vehementa la cererea de investigare a activitatii de dupa 1948 a armatei ne-a convins definitiv ca generalii nostri sunt decisi - si interesati, este sigur - sa ascunda abuzurile, ilegalitatile si erorile pe care ei ori mentorii lor ideologici le-au savarsit, inspirat sau tolerat.

Epurarea masiva si fortata a armatei anilor `50 este fara indoiala una din primele secvente ale acestei realitati jenante. Era suprimata cu brutalitate, in acei ani, o indelungata traditie militara, cu adevarat glorioasa, era lichidat un corp ofiteresc de elita, pentru a fi inlocuit cu "cadre cu origine sociala sanatoasa", a caror nestiinta de carte le permitea sa declame doar stihuri despre "Stalin si poporul rus"... Tot atunci, regimul comunist punea in armata bazele aparatului propagandistic si coercitiv menit a-i servi planuirile dictatoriale.

Directia Politica Superioara a Armatei, devenita ulterior Consiliul Politic Superior al Armatei, a fost una din structurile acestui ansamblu, impanzind prin "organele si organizatiile" ei intregul organism militar. Aceasta a fost incadrata, indeosebi la nivelurile decizionale superioare, cu cei mai zelosi apostoli comunisti. Pentru intelegerea insemnatatii neindoielnic strategice pe care Directia a avut-o in viziunea regimului comunist, e suficient sa amintim doar ca la conducerea ei s-au aflat pe rand, intre altii, Valter Roman, Nicolae Ceausescu, Ion Coman, Ilie Ceausescu. Organizarea, privilegiile functionale si de atributii i-au conferit, in economia randuieiilor totalitare, o dubla natura - propagandistica si coercitiva, constituind astfel unul dintre pilonii comunismului romanesc.

Intre componentele represiunii pur politice din armata, Directia de Contrainformatii Militare a ocupat un loc central. In dosul legitimei firme a contraspionajului, aceasta Directie a fost in fapt una dintre cele mai feroce politii secrete. Supravegherea convingerilor politice ale ofiterilor era totala, asemeni terorii pe care securistii militari o instaurasera in cazarmi. Nu ne indoim ca cercetarea arhivelor ne va confirma, in chipul cel mai graitor, afirmatiile, consemnind faradelegea. Dupa cum suntem siguri ca aceleasi cercetari vor face proba cea mai puternica a faptului ca si ofiterului nostru, ostasului de rand, "idealurile comuniste" i-au fost straine. Nebanuit de straine, se va vedea.

Prin competentele speciale ce le-au fost atribuite, si pe care au admis sa si le insuseasca, atat procuratura cat si justitia militara s-au situat, nu de putine ori, pe pozitii de aparare, de slujire servila a unei oranduiri ilegitime prin insasi esenta ei: dispretul dreptatii si adevarului. Si in acest caz, investigatiile, care cu siguranta vor urma, vor scoate la iveala grave acte de injustitie, ce au facut cu putinta azvarlirea in temnitele politice a mii, a sute de mii de oameni, a caror singura vinovatie era de a se fi impotrivit silniciei comuniste.

De-a lungul anilor dictaturii, abuzurile si slugarnicia varfurilor ierarhiei militare au fost cele care au cauzat si adevarate catastrofe avutiei publice. Ne vom limita la a reaminti aici doar esecul total in fabricarea tancului romanesc, iar ca o consecinta a acestuia si in tentativa operatiunilor de comert exterior cu asemenea tehnica. In vreme ce un intreg popor era supus unei saraciri la limitele supravietuirii, zeci de miliarde de lei erau macinate, cum spuneam, la moara bunului plac, al incompetentei si servilismului.

Perioada care a urmat lui decembrie 1989 nu a fost nici ea foarte fasta refacerii demnitatii armatei. Subordonata in continuare celor care au consimtit s-o aserveasca dictaturii comuniste, armata este astazi de departe in coada procesului innoitor. Partial implicata, indeosebi prin capeteniile sale, in reprimarea revoltei din Decembrie, ii sunt acum refuzate sistematic clarificarile necesare evitarii culpabilizarii generale, de care profita din plin in schimb adevaratii vinovati. In nici doi ani, armata a fost implicata - premeditat, fara indoiala - in agresiunile mineresti din vara anului trecut, i-au fost impuse prin acte cu putere normativa cele dintai misiuni represive impotriva propriului popor, i s-au refuzat cu brutalitate dialogul si deschiderea si o data cu ele insesi nazuintele reinviate in Decembrie.

Directiile de contrainformatii si cea politica continua, sub titulaturi noi, e adevarat: Directia de Contraspionaj Militar si Inspectoratul pentru Cultura si Invatamant, sa se puna, cu aproape aceiasi oameni, in solda nedemna a guvernantilor politici. Ce altceva ar putea fi mai sugestiv pentru involutia sistemului militar decat recenta repunere in drepturi si in privilegii a activistilor comunisti si absolventi ai Facultatilor de "inalte studii politice"?

Ne oprim aici amintind imprejurarile cele mai reprezentative care, in opinia noastra, au fost de natura a aduce atingere armatei, demnitatii ei. Si care vor trebui sa determine analizele care se impun.

Totodata, daca nu vom starui aici si acum asupra a ceea ce a asigurat pastrarea onoarei armatei, ori chiar si numai partiala ei salvare, in conditii istorice irepetabile, faptul nu se datoreaza nicicum subiectivismului. Armata a avut in toti acesti ani si marile ei momente de demnitate. Care, la randul lor, asemeni primelor, impun aceleasi cercetari si vor fi aduse fara indoiala la lumina.

In ambele cazuri, suntem siguri, dincolo de ratiunile "justitiare" vor razbate cele ale adevarului. Ale adevarului cu orice pret, fara de care nici armata nu-si va putea relua cadenta normalitatii. (Revista Alianta Civica, 14 septembrie 1991)


Armata, intre denigrare si apologie, articol publicat in perioada 1990-1998