Valerian Stan
Credo ergo sum
"Mândria împiedică dragostea." 

Doi anarhisti

Strasnic ministru d-l Babiuc! Nici n-a apucat Curtea Suprema de Justitie sa-si motiveze sentinta pe care a dat-o în dosarul Revolutiei de la Timisoara, ca s-a si trezit în pumnii ministrului de razboi. În galeata electoral, PD-ul d-lui Babiuc e pe cale sa dea o lovitura de maestru. Calculul strategilor fesenisti e simplu. Sondajele de opinie arata constant ca peste 80 la suta dintre români au o mare sau o foarte mare simpatie pentru armata. Condamnarea generalilor Stanculescu si Chitac a sensibilizat, în modul cel mai firesc, desigur, opinia publica. Foarte atenti la moment, prestidigitatorii d-lui Roman au pus rapid semnul egalitatii între cei doi generali si armata româna, si apoi au iesit la atac. În calitate de ministru al Apararii si de vicepresedinte al Partidului Democrat – atentie, asadar, si de vicepresedinte al Partidului Democrat! – deplâng faptul ca Armata Româna este atacata si culpabilizata printr-o gafa judiciara cu pronuntat caracter politic, initiata de cei care în decembrie 1989 au stat în fata televizoarelor. Aceasta este fraza-cheie a Comunicatului pe care d-l Babiuc l-a dat saptamâna trecuta. Ea spune câteva lucruri foarte importante. Mai întâi ca armata este într-o mare primejdie, aceea de a fi dezonorata. (Si ce mai înseamna, nu, o armata care si-a pierdut onoarea?) Apoi, ca atacul împotriva armatei s-a produs printr-o gafa judiciara cu pronuntat caracter politic. Ceea ce înseamna ca niste oameni politici (numai niste oameni politici puteau sa dea caracter politic unei solutii judiciare) s-au amestecat în afacerile Curtii Supreme de Justitie. Daca lucrul acesta s-a întâmplat cu adevarat – întrebat de dovezi, d-l Babiuc a avut aerul ca nu a înteles foarte exact care e problema – este clar ca românii vor gasi cu totii ca situatia este extrem de grava si vor cere pedepsirea celor vinovati. Cine sunt ei? "Cei care la Revolutie au stat în fata televizoarelor". (Daca acuza aceasta nu-l vizeaza cumva pe... Petre Roman, atunci sigur se refera la Emil Constantinescu). În sfârsit, ultimul lucru pe care îl spune Comunicatul (ultimul în enumerarea mea) este ca el, d-l Babiuc, ministru al Apararii si "vicepresedintele Partidului Democrat", este salvatorul armatei române.

Despre fondul acestei chestiuni, al Revolutiei, am mai scris. Cred, pe scurt, ca este esential ca adevarul sa fie aflat cât mai complet, responsabilitatile legate de el sa fie stabilite de o justitie libera de orice constrângeri politice, dupa care, prin mecanisme legale (si în limite de toleranta asupra carora ar putea sa fie consultate chiar si victimele în viata si familiile celor morti în Revolutie) sa se decida asupra iertarii în întreg sau în parte a celor vinovati. "Reconcilierea" (tot mai necesara în opinia mea la zece ani de la revolutie) ar fi astfel posibila prin adevar, si nu prin compromiterea lui si a ideii de justitie.

În ce priveste interventiile ministrului Babiuc si ale adjunctului sau, generalul Degeratu, ele sunt pentru orice om rational de neacceptat. Nu am în vedere aici faptul ca în populismul sau frenetic d-l Babiuc nu se sfieste sa spuna, printre altele, ca ordinele de reprimare a populatiei civile, date de generali, au fost legale, desi stie bine ca în Constitutia de atunci si în Legea Apararii Nationale nr 14/1972 misiuni de genul acesta erau cu totul excluse din sarcina armatei. La un post de televiziune, Victor Babiuc a ajuns sa invoce în apararea generalilor chiar, si "o Conventie a drepturilor omului" (Conventia europeana a drepturilor omului), desi stie bine ca acest document a fost semnat si ratificat de România la mai bine de trei ani de la Revolutie si ca, vorba lui Caragiale, Ceausescu si generalii lui iubeau drepturile omului precum sclavul lumina si orbul libertatea. Cu mult mai grav decât asemenea afirmatii, ramâne gestul ministrului Apararii si al sefului Statului Major General – membri ai puterii executive – de a interveni în treburile justitiei. "Hotarârea Curtii Supreme este netemeinica si nelegala", exact asta a fost declaratia, aiuritoare, a generalului Degeratu.

Presedintele Constantinescu (care în aceasta chestiune a avut una dintre reactiile cele mai adecvate) a reprosat de curând Occidentului ca are înca retineri foarte serioase fata de România. Dar, întreb si eu, unde altundeva într-o tara care se pretinde civilizata, sefii armatei ameninta, ca d-l Babiuc si ca adjunctul lui, ca, daca Justitia nu va reveni asupra deciziei pe care a luat-o, "Armata ar putea sa aiba alte reactii decât cele pe care natiunea le asteapta de la ea"? Unde altundeva în lumea civilizata sefii militari îsi mai permit sa santajeze Justitia si sa ameninte cu rebeliunea? Principiul "controlului civil" asupra fortelor armate, fundamental într-o societate democratica, nu înseamna numai ca ministrul armatei trebuie sa fie civil (si sa fie, neaparat, si vicepresedinte al Partidului Democrat si sa-l mai cheme si Babiuc). România fata de care Occidentul continua sa aiba înca serioase retineri, aceasta este, d-le Constantinescu, o tara în care doi anarhisti periculosi, unul ministru si altul general, îsi permit, iata, sa ameninte deschis cu rebeliunea militara. (Cotidianul, 26 iulie 1999)


Doi anarhisti, articol publicat in anul 1999