Valerian Stan
Credo ergo sum
„Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar sufletul nu pot să-l ucidă!”

Libertatea de exprimare: îngradiri grave (I)

Afirmatia ca în România libertatea presei este câstigul cel mai cert al anilor de dupa 1989 a devenit deja un cliseu. Indiscutabil, pasii facuti sunt importanti, dar si înca destul de departe de a fi acoperitori pentru un enunt ca acesta. Nu cred ca sunt multi cei care dupa alegerile din 1996 au anticipat că lucrurile vor evolua asa cum au evoluat. Este bine stiuta severitatea cu care fortele politice la putere astazi protestau înainte de 1996 fata de obstacolele pe care autoritatile le puneau în calea libertatii de exprimare.

Liderii acestor atitudini erau mai ales CDR si d-l Constantinescu (alaturi de cele mai importante organizatii civice). Condamnarile dictate împotriva ziaristilor pentru "ofensa adusa autoritatii" produceau, citez una din petitiile vremii, "indignare si îngrijorare maxima". D-l Iliescu, ne amintim, era autoritatea cea mai "ofensata", în apararea careia Parchetul se autosesiza imediat, iar ziaristul era condamnat si onoarea presedintelui reperata scurt.

Dar ce se întâmpla acum? Succesorul d-lui Iliescu însusi, dar si alti demnitari de cel mai înalt rang – seful Senatului, Petre Roman, ministrul Justitiei, Valeriu Stoica, al Apararii, Victor Babiuc, cel de la Interne, Gavril Dejeu si altii – se folosesc si ei de functiile pe care le au pentru a obtine condamnarea ziaristilor. Condamnarea ziaristilor Lidia Popeanga si Alexandru Racoviceanu este ultima isprava a actualei Puteri si a Justitiei ei (Judecatoria Sectorului 1, judecatoare, Andreea Raducanu). Cei doi au fost condamnati, penal, pentru ca l-au "calomniat" pe Gheorghe Mocuta, secretar de stat la Justitie (tot de la Justitie si el, deci, ca si ministrul Stoica!). Si asta desi cu doar patru luni înainte România fusese condamnata de Curtea Europeana a Drepturilor Omului în cazul ziaristului Ionel Dalban. În motivarea hotarârii sale, Curtea a aratat în mod clar ca în "chestiunile de interes public" – asemenea chestiuni au fost în discutie si în cazul secretarului de stat Mocuta – limitele libertatii jurnalistice sunt mai largi decât în mod obisnuit si "acopera si recurgerea la o anumita doza de exagerare sau chiar de provocare". (În cazuri anterioare, implicînd, la fel, persoane aflate la guvernare, Curtea a statuat ca sunt admise chiar si informatiile si ideile care "deranjeaza, socheaza sau ofenseaza".) Judecatoarei Raducanu i-au fost, însa, indiferente argumentele Curtii de la Strasbourg; pentru ea important a fost doar sa-i dea satisfactie sefului sau, d-l Mocuta.

În 1997, Consiliul Europei a cerut noilor autoritati de la Bucuresti (Rezolutia 1123 a Adunarii Parlamentare) sa dezincrimineze penal faptele care interfereaza cu libertatea presei (ofensa adusa autoritatii, ultrajul, calomnia etc). Dar pentru ca si guvernantii actuali vad în Codul penal mijlocul prin care îi pot reduce la tacere pe cei care îi critica, lucrul acesta nu s-a întâmplat nici pâna astazi. Iar ziaristii sunt în continuare condamnati penal pentru articolele lor.

În sfârsit, cred ca daca dupa 1996 organizatiile civice ar fi continuat sa fie la fel de staruitoare ca si pâna atunci în apararea libertatii presei, alta ar fi fost situatia acum. Ca sa nu mai spun, cu o mare tristete, cât de importanta ar fi fost macar solidaritatea ziaristilor cu ei însisi. (Cotidianul, 31 ianuarie 2000)


Libertatea de exprimare: îngradiri grave (I), articol publicat in anul 2000