Valerian Stan
Credo ergo sum
Creștinismul e despre omul ce se va îndumnezei în veșnicie, iar nu despre clipa de suferință de aici.

Criza "Victor Babiuc” – câteva concluzii

Doua sunt întrebarile care mi se par mai importante cu privire la ultima criza guvernamentala: care sunt consecintele ei si cine poarta raspunderea pentru ele?

Înainte de toate ar fi de observat ca nici unul dintre protagonistii scandalului din ultima luna nu este mai presus de orice raspundere. Cronologic, si nu numai, ministrul Apararii însusi se afla în capul listei. Mai întâi, pentru ca Victor Babiuc stia cu precizie cum vor reactiona fostii lui camarazi la lovitura teribila pe care le-a dat-o. Presupunînd ca întradevar a constatat dintr-o data ca nu mai poate merge alaturi de niste oameni care l-au sustinut aproape un deceniu la conducerea a trei din cele mai importante ministere, Victor Babiuc avea obligatia ca, odata cu demisia din partid, sa si-o depuna si pe cea din functia de ministru (si nu sa se ascunda saptamâni la rând dupa inertia, aproape abulica, a premierului Isarescu). El stia la fel de bine ca legea suprema a coalitiei de dupa ’96 a fost algoritmul si ca partidul bataiosilor Petre Roman si Traian Basescu nu ar fi acceptat pentru nimic în lume sa-i fie luat un minister precum cel al Apararii încalcîndu-se tocmai algoritmul. Mai mult, a ales ca din buncarele cazarmii de la Minister sa polemizeze provocator cu liderii PD - "tradati", si si asa foarte furiosi.

În loc sa intervina si sa curme degradarea de la o zi la alta a situatiei, o parte a politicienilor coalitiei, liberalii mai ales, l-au încurajat – de asta data la vedere – pe ministrul Apararii. Victor Babiuc, au spus ei, este de neînlocuit pentru ca schimbarea lui ar compromite integrarea României în NATO. Argumentul, o exagerare mai mult decât evidenta, a fost preluat si exagerat o data în plus chiar de Alexandru Paleologu (parlamentar, liberal si el): "Înlocuirea lui Victor Babiuc ar echivala cu o tradare de tara". Pentru orice om cât de cât lucid si de buna credinta, absolutizarea inamovibilitatii d-lui Babiuc a fost un fals perfect si foarte evident. Desigur, este adevarat si ce au sustinut, ca unic argument aproape, suporterii ministrului: optiunea pro-occidentala a acestuia a avut importanta ei în pasii pe care armata i-a facut în ultimii trei ani pe calea integrarii în NATO. Dar cum se poate ca, plecînd de la aceasa realitate, sa ajungi la exagerarile si patetismele din frazele lui Alexandru Paleologu? De unde pâna unde pretentia ca Victor Babiuc este în România depozitarul unic al simpatiilor pro-occidentale? Au fost Adrian Severin si Andrei Plesu, ministri ai PD, mai putin pro-occidentali decât Victor Babiuc? Au facut cei doi la Externe mai putin decât Victor Babiuc la Aparare? Evident nu. Si totusi, si Adrian Severin si Andrei Plesu au fost înlocuiti fara ca cineva sa vorbeasca despre tradare de tara. În privinta prestatiei "pe post" a fostului ministru al Apararii, este limpede ca si în acest caz superlativele nu pot fi decât riscante si ca Victor Babiuc si fanii sai par sa nu înteleaga ca un articol favorabil aparut în urma cu nu stiu câte luni în nu stiu ce ziar strain sau o declaratie protocolara a unuia dintre oficialii NATO, invocate foarte des în ultimele saptamâni, nu sunt dovezi ultime ale succesului reformei din armata.

Atitudinea partidelor din coalitie a contat si ea în evolutia "crizei Babiuc". Spre deosebire de alte ocazii asemanatoare, pozitia PD a fost perfect îndreptatita. Partidul lui Petre Roman a cerut ceea ce era îndreptatit sa ceara: portofoliul Apararii sa îi apartina în continuare si, deci, sa aiba dreptul de a desemna pe altcineva în locul fostului sau vicepresedinte. (PD are, totusi, sa clarifice – si daca va fi cazul, sa-si si asume – interventiile ministrului sau de Externe, Petre Roman, în disputa, internationalizata se pare, cu MApN). La polul opus, atitudinea PNL a fost perceputa drept cea mai ilegitima si contraproductiva. Suspectat ca a avut rolul sau în declansarea crizei – vezi si declaratiile ulterioare de simpatie reciproca, repetate si inabile, ale liderilor sai si ale ministrului Babiuc – PNL a actionat cu aerul ca ar fi ultimul interesat în solutionarea crizei (nu poate fi uitata, insistenta suspecta cu care, mai bine de doua saptamâni, a cerut democratilor "scuze oficiale" pentru afirmatiile navalnicului Basescu). Desi sensibil mai echilibrat si mai constructiv decât PNL, PNTCD nu si-a asumat, din pacate, asa cum putea si trebuia sa o faca, statutul unei responsabilitati în plus, de principal partid la guvernare.

În ce-i priveste pe premierul Mugur Isarescu si presedintele Constantinescu, odata ce se dovedea ca la nivelul coalitiei era imposibila depasirea situatiei create, interventia lor – în sensul revocarii ministrului Babiuc si al depasirii blocajului creat – se impunea de îndata. Interventia presedintelui era cu atât mai necesara si legitima cu cât criza din coalitie implicase doua dintre domeniile speciale, în care presedintele are cele mai importante prerogative: apararea si politica externa. În sfârsit, ar mai fi de observat ca, în solutionarea crizei, statutul de independenta politica al premierului Isarescu putea (si trebuia) sa functioneze ca un atu si nu ca o servitute, asa cum au sugerat deja unii analisti politici. Cu alte cuvinte, pentru a pune lucrurile la punct, Mugur Isarescu avea în statutul sau chiar argumentul cel mai important, în baza caruia liderii coalitiei însisi îl însarcinasera, cu doar trei luni în urma, cu responsabilitatile actuale. (Bursa, 17 martie 2000)


Criza "Victor Babiuc” – câteva concluzii, articol publicat in anul 2000