Valerian Stan
Credo ergo sum
Creștinismul e despre omul ce se va îndumnezei în veșnicie, iar nu despre clipa de suferință de aici.

„Zavtra”, asta mai lipsea

Dupa criza "Victor Babiuc", care a durat exact o luna, s-a declansat, imediat, scandalul "telefonului rosu". Desi ne este greu sa acceptam asa ceva, totusi pare ca cineva ne da mereu ceva de lucru, ne "face agenda", ca sa zic asa. Iar noi, oameni inteligenti si constiinciosi, ne tinem de ea si caram, saptamâni la rând, apa în fântâna.

Deci, prin ’94-’95, ni se spune, Ion Iliescu era cât pe ce sa ne inchine înca o data rusilor. Cum? Simplu, instalînd un "fir rosu" între Cotroceni si Kremlin. Numai ca: 1. "firul rosu" este de fapt un circuit telefonic obisnuit (direct, dar obisnuit, botezat "rosu" anume, aici si acum, ca sa însemne comunism, pericol, secrete care ard etc); 2. nici pâna la plecarea lui Iliescu de la Cotroceni si nici dupa aceea "firul rosu" nu a fost instalat (dimpotriva, speriate de scandalul iscat, autoritatile de la Bucuresti au debransat, zilele acestea, în mare graba, si legaturile interguvernamentale cu Moscova); 3. echipamentele telefonice primite de la rusi, în primavara lui 1995, nu au fost folosite, nici pâna la plecarea lui Iliescu, si nici dupa aceea. Si atunci?

Multa lume este de parere ca avem de-a face cu o poveste electorala. Eu nu cred asta. Mai întâi, pentru ca sunt destule date ca adversarii lui Ion Iliescu, teoretic marele perdant al acestul scandal, au fost si ei surprinsi de dezvaluirile din Zavtra (publicatie moscovita apropiata cercurilor ultranationaliste ostile democratizarii Rusiei). În al doilea rând, desi avem pâna acum suficiente dovezi ca politicienii nostri nu ezita sa faca o miza electorala din aproape orice, în acest caz nu sunt nici un fel de semne ca presedintele Constantinescu si apropiatii sai – primii interesati, în mod normal, de depunctarea liderului cursei prezidentiale – s-ar fi aflat la originea evenimentelor. Nu insist, dar cred ca cine sustine contrariul, asa cum s-a întâmplat în ultimele zile, are nevoie de multa imaginatie ca sa-i vada pe apropiatii d-lui Constantinescu reusind sa amorseze o asemenea bomba în redactiile Moscovei. Prin urmare, daca excludem posibilitatea unei comenzi venite de la Bucuresti, ramâne că Zavtra a avut propriile-i motive sa publice ce a publicat. Ce motive? Oricare, de la cele mai banale, care fac ca într-un ziar sa intre un articol si nu altul, si pâna la cele tinînd de orientarea politica a ziarului.

Deci, se poate ca Zavtra si cercurile cu ea care se afla în comuniune de interese sa fi urmarit sa obtina un efect anume. Pentru ca consecintele mi se par mai importante decât intentiile cu care a fost declansat scandalul (daca într-adevar au existat niste intentii), asupra celor dintâi ma voi opri pe scurt.

Mai întâi, reactiile precipitate, ezitante si neconvingatoare ale protagonistilor scandalului au creat din capul locului sentimentul ca într-adevar ceva e în neregula.

Amestecul de superficialitate si nesinceritate (chiar daca nu urmarea sa ascunda niste adevaruri neaparat culpabile) au întarit convingerea multor români ca în clasa politica de la noi nu se poate învesti prea multa încredere. În ce-i priveste pe adversarii politici ai lui Ion Iliescu si Teodor Melescanu, pe Emil Constantinescu mai ales, este indiscutabil pozitiv ca nu s-au angajat într-o batalie electorala deschisa pe o tema de o sensibilitate atât de speciala pentru politica externa româneasca de astazi. (Au facut-o, în schimb, într-o maniera vizibil concertata, câtiva ziaristi, suporteri mai vechi sau mai noi ai presedintelui). Si totusi, daca asta nu este cumva o pretentie excesiva, este pacat ca d-l Constantinescu nu a avut inspiratia unui pas în plus: "Eu, Ion Iliescu si Teodor Melescanu, desi adversari, suntem solidari într-o politica externa ferma, care nu permite speculatii si diversiuni. Repet ce am spus recent la Londra, indiferent de rezultatul alegerilor din toamna, România va continua drumul pe care se afla". Am suficiente motive sa cred ca, mai întâi, o asemenea interventie, nu numai responsabila cu interesul public dar si generoasa cu adversarii politici, i-ar fi adus actualului sef al statului puncte pretioase în cursa prezidentiala. Pe de alta parte, s-ar fi pus capat din timp unui scandal foarte riscant pentru politica noastra externa.

Felul în care a fost tratat acest subiect, mai ales de catre o parte a presei, nu avea cum sa treaca neobservat la Moscova.

În plina campanie electorala – ce coincidenta! – nationalistii rusi au avut argumentul ca în vecinatatea apropiata, într-o tara pe punctul de a intra în NATO, sentimentele antirusesti au atins, iata, paroxismul (daca îsi închipuie cineva ca lucrul acesta i-a întristat foarte tare pe sefii de la Zavtra, se înseala). Sensibile la cele petrecute în zilele din urma la Bucuresti vor fi fost si mediile occidentale. În România, tara aspiranta la integrare, apar probleme în legatura cu sinceritatea optiunilor unei parti a clasei politice si, în plus, în loc ca relatiile ei cu un vecin precum Rusia sa se amelioreze, sunt pe punctul de a se degrada. Episodul Zavtra a mai aratat si ca rusofobii si anticomunistii snobi de la Bucuresti continua sa nu înteleaga un lucru foarte simplu, anume ca în economia integrarii normalitatea relatiilor cu Rusia, inclusiv semnarea tratatului de baza, ar functiona ca o împrejurare în favoarea si nu în defavoarea României. (Bursa, 27 martie 2000)


„Zavtra”, asta mai lipsea, articol publicat in anul 2000