Valerian Stan
Credo ergo sum
Creștinismul e despre omul ce se va îndumnezei în veșnicie, iar nu despre clipa de suferință de aici.

Normalitatea ca eveniment

Am mai spus asta nu de mult, putine sunt prejudecatile care dupa revolutie au rezistat mai intacte la noi decât acelea despre tigani. Daca în privinta omului de rând explicatiile pot fi gasite mai usor, atunci când este vorba de ziaristi, de autoritati si uneori chiar si de intelectuali dintre cei mai importanti, lucrurile sunt infinit mai complicate. Ar fi, desigur, o exagerare sa spui ca macar la cel de-al doilea nivel amintit aici nu s-a schimbat nimic în ultimii zece ani. M-am uitat de curând la colectiile din 1992 si 1993 a doua cotidiane centrale si am constatat ca diferentele între anii aceia si astazi sunt, totusi, perceptibile. Chiar daca si acum în redactiile celor doua ziare tema romilor are rezervata o politica editoriala precisa, marcata patent de prejudecatile despre care vorbesc. Si totusi, comparatia ar trebui facuta, cred, nu doar cu ceea ce a fost, ci si cu ceea ce ar fi normal sa fie. Din pacate, însa, din punctul acesta de vedere lucrurile stau destul de rau.

Nici dupa un deceniu de la revolutie, statul român nu are o politica de ameliorare a situatiei minoritatii romilor. Perpetuarea dezinteresului majoritatii fata de saracia extrema, de lipsa de instructie si incultura în care traieste cea mai mare parte a acestei etnii este una din problemele cele mai serioase pe care societatea româneasca le are astazi de rezolvat. Un semn încurajator pare sa fie anuntul facut recent de foarte activul ministru pentru minoritati, Kovacs Eckstein – si pe care presa l-a ignorat practic la unison – potrivit caruia pâna în toamna va fi finalizata o strategie de integrare sociala a minoritatii romilor. În rest, aceleasi resentimente, aceleasi clisee, aceiasi ziaristi care, atunci când vine vorba despre romi, cel mai bun lucru pe care pot sa-l faca este sa evite subiectul.

Asa se face ca o emisiune ca aceea pe care am vazut-o în urma cu o saptamâna sau doua la postul 2 al Televiziunii publice este pur si simplu un eveniment. Marius Georgescu, realizatorul emisiunii, a mers într-una din mahalalele Capitalei, un adevarat ghetou locuit de tigani. Munti de gunoaie, haite de câini, copii costelivi, neîngrijiti si cu privirile triste. La scoala din "cartier", în care aproape toti copiii sunt români, o clasa formata exclusiv din copii de romi. Separarea a fost impusa de nivelul foarte jos de la care învatatoarea – Loredana Pusca, o românca tânara, delicata, fragila aproape, si foarte frumoasa – a început alfabetizarea elevilor (un proiect finantat de unul din programele ONU). Copiii sunt si ei frumosi, îmbracati curat si se bucura ca sunt filmati. Stiu de pe acum ce se vor face când vor fi mari: fetitele, mai toate, învatatoare. Nedeprinsa cu televiziunea, învatatoarea i se va confesa mai târziu reporterului, crezînd ca nu o sa se dea pe post si n-or sa auda copiii, ca, desi multi dintre ei sunt dotati, nu or sa poata merge mai departe pentru ca parintii lor sunt foarte saraci. (Iar ONU, se întelege, nu va putea sa faca mai mult din ceea ce nu poate ori nu vrea statul român sa faca pentru copiii sai.) Elevii se întrec sa-i arate reporterului câte au învatat, iar ochii "doamnei" lor se umezesc: un amestec usor perceptibil de bucurie, tristete si iubire. Reporterul îi întreaba de ce copiii românilor evita sa vorbeasca si sa se joace cu ei. "Spun ca mirosim urât" raspunde o "viitoare învatatoare".

Loredana Pusca si Marius Georgescu, doi români superbi care se joaca si vorbesc cu copiii de tigani. Ce pacat ca o fac numai ei! (Cotidianul, 8 mai 2000)


Normalitatea ca eveniment, articol publicat in anul 2000