Valerian Stan
Credo ergo sum
Creștinismul e despre omul ce se va îndumnezei în veșnicie, iar nu despre clipa de suferință de aici.

Drepturile omului in Romania: evolutii contradictorii

"Drepturile si libertatile fundamentale ale omului" reprezinta o notiune care are ceva mai mult de un deceniu de când a început sa intre în vocabularul omului obisnuit de la noi. Pentru prima oara s-a vorbit de ea în chiar zilele revolutiei, în Comunicatul catre tara al Consiliului Frontului Salvarii Nationale. Rememorez entuziasmul acelor zile si ma întreb daca ar fi putut atunci cineva sa întrevada drumul lung si anevoios care era de facut de la enuntul plin de optimism din documentul FSN la realitatea de astazi. Cu imaginea pe care o aveam în urma cu zece ani despre "drepturile omului", câti dintre noi ar fi putut sa înteleaga de ce ar trebui mai mult de câteva luni – sau, ma rog, un an sau doi – pentru ca aceasta chestiune sa fie rezolvata definitiv? Foarte putini, cu siguranta! Dupa cum este aproape la fel de sigur ca foarte putini sunt astazi si cei care pot sa înteleaga de ce va mai fi nevoie de aici înainte de ani buni ca lucrurile sa intre în normalitate (într-o normalitate perfectibila ea însasi încontinuu, desigur). Raspunsul este acela care a mai fost dat, anume ca drepturile sunt materializate în institutii si nu în retorica. Iar constructia institutiilor menite sa dea concretete si sa prezerve drepturile si libertatile cetatenesti nu este nicidecum lucrul cel mai simplu. Si asta cu atât mai mult cu cât, într-o societate post-totalitara precum cea româneasca, ea presupune, ca sa dau doar câteva exemple, nu doar adoptarea Constitutiei si a unei întregi legislatii subsecvente, dar si aparitia unei prese libere, nu doar reformarea sistemului judiciar, dar si punerea la punct a mecanismelor prin care societatea civila sa poata veghea eficient la respectarea de catre stat a drepturilor si libertatilor cetatenesti.

În ce stadiu al acestui proces se afla România astazi? Este, desigur, imposibil de dat un raspuns acoperitor în doar câteva rânduri. Ce se poate spune aici este ca cele mai importante organizatii neguvernamentale "de specialitate" retin o ameliorare constanta – chiar daca destul de înceata si inegala – a lucrurilor. În ultimul raport anual pe care l-a dat publicitatii de curând, Comitetul Helsinki Român consemna drept una dintre principalele sale concluzii: "O evolutie contradictorie, astfel poate fi caracterizata pe scurt situatia drepturilor omului în România pe parcursul anului 1999".

Evolutia conditiilor din locurile de detentie este si ea contradictorie. O legislatie adoptata în urma cu mai bine de treizeci de ani, în vigoare înca si astazi, este depasita cu curaj de o practica an de an mai aproape de aceea din lumea civilizata. Cu totul împotriva literei si spiritului Legii cadru  în materie – numarul 23 din 1969 – corespondenta detinutilor, de exemplu, este nelimitata si necenzurata, ziarele, aparatele de radio si televizoarele pot fi gasite, practic, în toate camerele lor, libertatea de constiinta, inclusiv cea religioasa, este asigurata, accesul reprezentantilor organizatiilor neguvernamentale interesate de conditiile din închisori este si el practic neîngradit s.a.m.d. Pe de alta parte, supraaglomerarea si insuficienta fondurilor fac adesea ca detinutii sa traiasca în conditii la limita suportabilitatii. În sfârsit, pe firul evolutiilor contradictorii, detinutilor pensionari le este si astazi suspendata plata pensiei pe întreaga durata a executarii pedepsei. Lucrul acesta continua sa se întâmple în baza unei Legi absurde si abuzive, specifica regimurilor totalitare, Legea numarul 3 din 1977 privind pensiile de asigurari sociale de stat. Legea este absurda si abuziva pentru ca, se stie, pensia ("pentru munca depusa si limita de vârsta") este un drept – banesc – imprescriptibil, decurgînd din contributia persoanelor luna de luna, pe durata a zeci de ani, la fondul de asigurari sociale. În aceste conditii, suspendarea platii pensiei detinutilor constituie o autentica sanctiune penala, abuziva înainte de orice din cauza ca ea este aplicata detinutilor fara a fi prevazuta de legea penala (Codul penal românesc nu a prevazut nici înainte si nici dupa 1990 o asemenea sanctiune). Asadar, în toti cei zece ani de dupa revolutie, inclusiv astazi, pe timpul mandatului eminentului jurist liberal Valeriu Stoica, în România este nesocotit un principiu fundamental al dreptului penal, acela al stabilirii prin lege a sanctiunilor ("Nulla poena sine lege" – Fara lege nu exista pedeapsa). Iar prin aceasta se aduce o grava atingere dreptului de proprietate al persoanelor. Ceea ce este însa cu totul de neînteles este ca recent adoptata Lege a sistemului public de pensii (numarul 19, din martie 2000) nu a pus nici ea capat acestui abuz, amânînd cu un an acest lucru. (Bursa, 15 mai 2000)


Drepturile omului in Romania: evolutii contradictorii, articol publicat in anul 2000