Valerian Stan
Credo ergo sum
Creștinismul e despre omul ce se va îndumnezei în veșnicie, iar nu despre clipa de suferință de aici.

Taranii si politica

Este dincolo de orice îndoiala ca una din primele explicatii ale situatiei în care se afla astazi România este aceea ca, dupa revolutie, a avut loc o alocare cu totul dezechilibrata si ineficace a resurselor bugetare catre sectoarele productive. Este vorba, înainte de orice, de incapacitatea tuturor guvernelor de dupa 1989 de a pune capat uriaselor scurgeri bugetare în asa zisele "gauri negre" ale economiei (colosii industriali falimentari, mineritul etc). Grija fortelor politice de a ramâne cât mai mult la guvernare si, probabil, si iluzia ca vor putea sa prezerve o buna parte din economia aberanta mostenita de la Ceausescu ne-au costat sute de mii de miliarde de lei, dar si un timp foarte pretios, ce va fi cu greu recuperat în cursa contra cronometru în care sunt angajate tarile post-comuniste.

Din chiar primele luni de dupa revolutie devenise evident si pentru români ceea ce observatorii straini semnalasera constant vreme de mai bine de doua decenii, si anume ca în România industrializarea fortata si dirijismul etatist îmbracasera formele cele mai aberante, practic nemaiîntâlnite nicaieri altundeva în spatiul comunist. În chiar acel timp, cel dintâi premier post-comunist, Petre Roman, punea un diagnostic pe cât de plastic si controversat, pe atât de exact: "Industria româneasca este un morman de fiare vechi". Si tot atunci, atât Petre Roman, cât si ceilalti oameni politici (cei care aveau sa conteze cu adevarat în politica din urmatorii zece ani) conveneau în unanimitate ca, din punct de vedere economic, România urma sa aiba doua alte mari prioritati: agricultura si turismul.

Ce s-a întâmplat de atunci încoace se stie bine. Daca în seceta din aceste saptamâni a putut sa existe si o parte buna, aceea a fost ca ea a produs o radiografie cum nu se poate mai clara a dezastrului din agricultura. Disperarea, aceasta este starea pe care o traieste aproape jumatate din populatia României care locuieste la tara si a carei existenta depinde practic integral de situatia din agricultura. Ne amintim criticile violente pe care Emil Constantinescu si taranistii le aduceau celor aflati la guvernare pâna în 1996 pentru "politica iresponsabila în chestiunea agrara". Pana plina de verb a lui Petre Mihai Bacanu scapa doar arareori ocazia sa reproseze lui Ion Iliescu si PDSR "batjocorirea taranului român, obligat sa are si azi, ca în preistorie, cu plugul de lemn".

Alegerile din toamna lui 1996 promiteau sa schimbe o stare de lucruri cu adevarat grava. Prin "Oferta CDR pentru sateni" s-a facut angajamentul foarte precis că statul îi va "ajuta pe tarani sa cumpere utilajele de care au nevoie, sa obtina credite pe termen lung cu dobânda mica si cu plata în produse agricole, ca va reface sistemele de irigatie si le va acorda pensii apropiate de ale orasenilor". Practic, nu s-a facut nimic din toate acestea. Desi, într-un târziu, prin doua ordonante de urgenta (36/1999 si 21/2000) se preconizasera câteva masuri pentru sprijinirea producatorilor agricoli, în vederea achizitionarii de tehnica agricola, ele au fost abandonate imediat. Explicatiile se afla în egala masura în lipsa unei vointe politice ferme a fortelor de la guvernare (manifestata inclusiv în conceperea superficiala si deficitara a celor doua acte normative) si în incapacitatea autoritatilor guvernamentale de a obtine acordul si sustinerea Bancii Mondiale pentru acest proiect. Întelege oricine, evident, rezervele pe care organismele financiare internationale le au fata de orice masura interventionista a statului în economie. De aceea nu este greu sa îti dai seama de ce Banca Mondiala nu putea sa primeasca cu entuziasm proiectele Guvernului de la Bucuresti. Însa de aici si pâna la abandonarea imediata a lor si, prin aceasta, la abandonarea definitiva a agriculturii si la falimentarea ei – din teama cu totul exagerata si neghioaba de a nu-i supara pe înaltii functionari ai Bancii – drumul este lung. Iar asta cu atât mai mult cu cât pentru absolut oricine este cum nu se poate mai evident ca agricultura reprezinta una din extrem de putinele sanse pe care România le are de a se redresa (ca potential agricol, România este, între tarile candidate la integrarea în UE, a doua, dupa Polonia, si are angajata în agricultura peste 40% din populatia activa). În vara anului trecut, dupa ce îi împartasisem deceptia mea cu privire la faptul ca guvernul "nostru" nu face mai nimic pentru sprijinirea agriculturii, unul din liderii cei mai importanti ai Aliantei Civice s-a întunecat dintr-o data, ca în fata unui sacrilegiu, si mi-a spus (cu destula neliniste, mi s-a parut) ca "cei de la Banca Mondiala nici nu vor sa auda de asa ceva". Printre taranisti, stiu sigur, angoasele sunt si mai profunde, si mai raspândite. Cu toate ca daca s-ar fi interesat, ministrii d-lui Diaconescu ar fi putut sa afle ca guvernele ungar si cel polonez, de pilda, au reusit întelegeri bune, si în problema asta, cu Banca Mondiala si cu FMI. Este adevarat însă că ministrii în cauză au avut si alte argumente decât acela al numarului de ani petrecuti de unchii lor în închisorile comuniste.

Cât despre "apropierea pensiilor", ma tem ca d-l Constantinescu si taranistii or sa ne spuna ca promisiunea a fost, de fapt, tinuta, chiar daca asta s-a întâmplat putin diferit de cum s-a promis, adica nu prin cresterea pensiilor de la sat, ci prin scaderea celor de la oras. (Bursa, 17 iulie 2000)


Taranii si politica, articol publicat in anul 2000