Valerian Stan
Credo ergo sum
"Mândria împiedică dragostea." 

O reforma amânata

Din pasiunea pentru politica, ancestrala la noi, cum ne-o spun cronicarii însisi, arareori ne mai ramâne timp si pentru altceva. Deplângem saptamâni la rând nechibzuinta nu stiu carui partid de a se fi aliat cu partidul cutare, desi trebuia, negresit, cum demult scrisesem noi, sa se alieze cu cutare partid. Sau ca neamtul de la Sibiu nu are cum sa candideze si la Cluj si – votat de bavarezi, eventual – sa-l învinga si pe Gheorghe Funar. Iar în acest timp, acolo unde aproape ca nici nu ne-am gândi, se întâmpla lucruri de care de regula "luam act" când deja e prea târziu.

Nu exista, desigur, agende care sa stabileasca, în mod oficial si definitiv, prioritatile reformelor pe care societatile post-comuniste au a le parcurge în drumul lor spre democratie. Si, totusi, reformele institutionale – si în cadrul lor reforma Justitiei mai mult decât oricare – nu pot sa ocupe decât o pozitie privilegiata. O magistratura corecta, independenta si impartiala este una din primele premise ale succesului tranzitiei post-comuniste. Si totusi, în România de dupa 1989, lucrurile acestea nu au fost privite cu atentia care se cuvenea.

Numai cine nu vrea nu va vedea, bunaoara, ca si dupa revolutie magistratii nostri au continuat sa fie destul de sensibili la situarea lor fata de oamenii politici. Desi comandate de politicieni, pentru mineriade Justitia a stabilit o singura vinovatie, aceea a lui Miron Cozma. Chiar daca reglementarile constitutionale si ale tratatelor internationale pe care România si le-a asumat în materia dreptului de proprietate sunt lipsite de orice echivoc, magistratii au judecat nu o data dupa indicatiile pe care d-nii Iliescu si Emil Constantinescu, ne amintim, le dadeau la Satu Mare ori la Ruginoasa. Iar asta explica de ce procesele pe care România le pierde în fata Curtii Europene de la Strasbourg sunt tot mai numeroase. Desi Constitutia României, Conventia Europeana a Drepturilor Omului si jurisprudenta Curtii de la Strasbourg consacra libertatea de exprimare drept o valoare importanta a democratiei, ziaristii au fost si continua sa fie condamnati penal pentru opiniile si criticile lor la adresa oamenilor politici (presupusi a fi, în mod cât se poate de firesc în definitiv, mai expusi decât ceilalti indivizi supravegherii si criticii publice). Si asta, greu de înteles, în cazuri aproape identice cu acela al ziaristului Ionel Dalban, în care România a fost condamnata deja de Curtea Europeana. Sunt destule cazurile – parte din ele cunoscute si organizatiilor de drepturile omului – în care oamenii sunt condamnati la ani de închisoare pentru ca din disperarea saraciei în care traiesc au furat câteva sticle de apa minerala sau un sac sau doi de varza. În timp ce nici unul din marii responsabili de devalizarea bancilor de zeci de mii de miliarde de lei, ori de jefuirea flotei maritime – cei mai multi oameni politici ori sponsori ai oamenilor politici – nu a fost tras în vreun fel la raspundere. Cu câtiva ani în urma, Curtea Constitutionala a decis ca unele din reglementarile penale actuale sunt neconstitutionale (în cazul masurilor privative de libertate) si a stabilit proceduri precise de urmat de instantele de judecata. Cu toate ca Legea fundamentala însasi instituie obligativitatea deciziilor Curtii Constitutionale, nu putini sunt judecatorii care, mai cu seama în cauze cu "nume celebre", le nesocotesc pur si simplu. Încurajati probabil de atitudini de acest gen, sunt ministri (cazul cel mai recent, al fostului ministru al Transporturilor) care refuza sa puna în aplicare hotarâri judecatoresti. Si asta în mod public si fara ca un asemenea comportament sa fie sanctionat în vreun fel. Presa semnaleaza de câtiva ani buni sute de cazuri în care standardul de viata al procurorilor si judecatorilor (si al politistilor, pentru ca enumerarea "bugetarilor" sa fie aproape completa) se situeaza în mod evident peste veniturile salariale pe care ei le realizeaza.

Când oamenii simpli care ajung în fata instantelor judecatoresti se plâng de solutiile date în dosarele lor – si chiar de lipsa de corectitudine a magistratilor care le-au instrumentat cauza – reactia autoritatilor, un act reflex de-acum, este de a raspunde imediat ca nu poate fi nimic adevarat, ca este vorba exclusiv de frustrarea celui care a pierdut un proces. Teoretic, un asemenea raspuns ar trebui acceptat ca judicios. Numai ca la noi este necesar ca el sa fie confruntat cu o realitate pe care nimeni nu o mai poate contesta, si anume scaderea continua a încrederii populatiei în Justitie. Fenomenul a capatat dimensiuni îngrijoratoare în anii de dupa 1996. Daca la sfârsitul anului 1996, proportia românilor care declarau ca au putina si foarte putina încredere în Justitie se situa la putin peste o treime, la sfarsitul lui 1999 – începutul lui 2000 aceasta ajunsese la 66-75%. Semnificativ este si faptul ca scaderea încrederii în Justitie a fost, alaturi de aceea în Presedintie, cea mai severa dintre cele vizînd autoritatile si institutiile publice supuse cercetarilor sociologice. Ceea ce (numai cine nu vrea sa vada nu vede) este o problema cât se poate de serioasa. (Bursa, 21 august 2000)

O reforma amânata, articol publicat in anul 2000