Valerian Stan
Credo ergo sum
„Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar sufletul nu pot să-l ucidă!”

Dupa sapte ani

Peste nici o luna se vor împlini sapte ani de când România a devenit membra a Consiliului Europei. La 7 octombrie 1993, România a depus la Strasbourg instrumentele de aderare la organizatie, prin care se obliga sa respecte "principiile statului de drept si principiul în virtutea caruia fiecare persoana aflata sub jurisdictia sa se bucura de drepturile si libertatile fundamentale ale omului" (articolul 3 al Statutului Consiliului Europei). În ce moment al evolutiei ei se afla astazi, din punctul acesta de vedere, societatea româneasca? Câte din restantele de astazi au explicatii obiective si în câte din ele avem de-a face cu un deficit de diligenta si de buna credinta al statului român ("pacta sunt servanda") în respectarea obligatiilor pe care si le-a asumat aderînd la organizatia europeana?

Integrîndu-se comunitatii Consiliului, România a reusit evolutii greu predictibile înainte de 1989. Libertatea de constiinta si de exprimare, drepturile politice si libera circulatie sunt acum realitati cotidiene (Din pacate, perpetuarea si astazi a greutatilor economice – din cauze care, între altele, nu sunt deloc neimputabile si administratiilor de dupa 1989 – face ca uneori oamenii sa uite aceste lucruri.) Dupa sapte ani de la intrarea în Consiliul Europei, nereusitele sunt însa si ele de consemnat.

Consiliul Europei este recunoscut prin excelenta ca o organizatie pentru apararea drepturilor  omului, lucru care se datoreaza înainte de toate Conventiei europene a drepturilor omului. România a ratificat Conventia la 20 iunie 1994 (si, ulterior, alte 56 din cele 173 de conventii si protocoale ale organizatiei), ceea ce, alaturi de Constitutia adoptata cu aproape trei ani mai înainte, a asigurat un cadru legal adecvat pentru evolutia spre democratie si statul de drept. Ca urmare a pasilor facuti dupa aderare, în aprilie 1997, Consiliul Europei a decis încetarea monitorizarii României cu privire la angajamentele pe care si le-a asumat la primirea în organizatie. Decizia a fost una conditionata de îndeplinirea câtorva cerinte: reforma sistemului penitenciar; ameliorarea sistemului de protectie a copilului; amendarea legislatiei penale, în sensul eliminarii prevederilor contrare libertatilor fundamentale, astfel cum sunt ele definite în instrumentele juridice ale Consiliului Europei; amendarea legislatiei privind retrocedarea proprietatilor confiscate; promovarea unei campanii împotriva rasismului, xenofobiei si intolerantei.

Cerintele formulate acum mai bine de trei ani de Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei sunt, aproape în totalitate, restante greu de justificat. Tinea aproape exclusiv de vointa actualei administratii si a fortelor politice pe care ea se sprijina ca Legea nr 23 din 1969 privind regimul executarii pedepselor privative de libertate sa fie abrogata si înlocuita cu o alta în acord cu principiile dreptului penitenciar modern. Aici este, totusi, de remarcat ca situatia din locurile de detinere (mai mult din cele ale Ministerului de Justitie si mai putin din ale Ministerului de Interne) este categoric mai buna decât aceea care ar fi decurs din aplicarea stricta a unei legislatii atât de învechite. O legislatie la fel de depasita, în dezacord nu doar cu Conventia europeana, dar chiar si cu Constitutia proprie, continua sa pedepseasca cu închisoarea fapte tinînd exclusiv de orientarea sexuala a persoanei. Apropo, prea putini dintre partizanii – uneori fanatici – ai mentinerii situatiei actuale stiu ca în Europa, inclusiv în spatiul fost sovietic, ea mai poate fi întâlnita doar în Cecenia, Armenia si... Republica Srpska. Rusia, Albania si Moldova, de exemplu (tari pe care elita noastra politica le priveste cu o condescendenta nedisimulata si care au fost primite în Consiliul Europei dupa România) au abolit incriminarea relatiilor sexuale între persoanele de acelasi sex cu destui ani în urma – prima, în 1993, iar celelalte doua, în 1995. În ultimii trei ani ziaristii au fost condamnati în continuare în procesele penale intentate de cei mai înalti demnitari ai statului pentru "ofensa adusa autoritatii", "calomnie" si "insulta". Amendarea legislatiei privind retrocedarea proprietatilor confiscate ("restituirea «in integrum» sau, în lipsa, o despagubire echitabila") decurge si ea înca foarte anevoios. Pertractarile si amânarile nesfârsite ale proiectului legii imobilelor nationalizate sunt emblematice pentru felul în care au fost tratate multe din marile teme ale anilor de dupa 1989.

Legislatia deficitara a fost din pacate dublata de o practica judiciara care a ignorat nu o data principiul preeminentei normelor constitutionale fata de cele de valoare juridica inferioara si a tratatelor internationale în materia drepturilor omului în "conflictul" lor cu legile interne. Din aceasta perspectiva, Curtii Supreme de Justitie, care, potrivit propriei legi, avea obligatia "sa urmareasca aplicarea corecta si unitara a legilor de catre toate instantele", îi revine pentru toate acestea o responsabilitate care ar merita o discutie separata. (Bursa, 18 septembrie 2000)


Dupa sapte ani, articol publicat in anul 2000