Valerian Stan
Credo ergo sum
„Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar sufletul nu pot să-l ucidă!”

Un bilant necesar

Vacarmul electoral din ultimele doua luni pare sa explice de ce mai nimeni nu a fost preocupat de bilantul guvernarii ultimilor patru ani. Se prea poate ca nici lunile care vor veni sa nu aduca evaluarile necesare (la Portile Orientului, seriozitatea este un lucru neserios). Ceea ce înseamna ca nu ramâne decât încrederea ca istoricii vor judeca, la timpul potrivit, ceea ce s-a întâmplat în acesti ultimi patru ani. Este adevarat, sunt lucruri în legatura cu care nu s-ar putea face, în acest moment, aprecieri definitive, dupa cum sunt altele pentru care asa ceva este posibil. Asupra unuia din aceasta ultima categorie ma voi opri în cele ce urmeaza.

La începutul mandatului actualei administratii, în primavara lui 1997, Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei a adoptat Rezolutia 1123, referitoare la respectarea de catre România a angajamentelor si obligatiilor care îi revin ca membra a organizatiei europene. Forul european a retinut un numar de progrese facute dupa aderare (octombrie 1993), dar a cerut, atunci, luarea unor masuri care sa amelioreze situatia drepturilor si libertatilor fundamentale (în materie de drept penitenciar, în legatura cu copiii "institutionalizati", cu restituirea proprietatilor confiscate si expropriate). La aproape patru ani de la adoptarea Rezolutiei (si la încheierea mandatului administratiei careia îi fusese adresata), se constata ca de fapt nu s-a facut nimic din ceea ce se ceruse. Legea "caselor nationalizate" (nr 112/1995) nu a fost modificata, legislatia penitenciara (din 1969) a ramas practic si ea în vigoare, iar criticile constante si foarte severe ale Uniunii Europene spun totul despre situatia copiilor institutionalizati. O atentie cu totul speciala, tratata cu exact acelasi dezinteres de autoritatile de la Bucuresti, a fost rezervata amendarii Codului penal. Adunarea Parlamentara a cerut autoritatilor române, "în mod insistent", sa modifice, "neîntârziat" acele dispozitii care violeaza libertatile fundamentale (tinînd mai ales de viata privata si de libertatea presei). Lucrul acesta nu s-a întâmplat, însa, nici pâna astazi.

Cât priveste violarea libertatii presei, în principal prin incriminarea penala a "ofensei adusa autoritatii" si a "calomniei" (prin presa), situatia din ultimii patru ani a fost de departe cea mai grava de dupa revolutie. Emil Constantinescu (seful statului), Petre Roman (presedintele Senatului), Valeriu Stoica (ministrul justitiei), Gavril Dejeu (ministrul de Interne), Traian Basescu (ministrul Transporturilor), Victor Babiuc (ministrul Apararii), Gheorghe Mocuta (adjunct al ministrului Justitiei), Zoe Petre (consilier prezidential), Dorin Marian (consilier prezidential) – asa arata o lista, incompleta desigur, a celor mai înalti demnitari ai statului care timp de patru ani au târât prin tribunale zeci de ziaristi. Codul penal nu a fost modificat, asa cum a cerut-o în mod imperativ Consiliul Europei, pentru ca s-a dorit ca ziaristii sa fie redusi la tacere. În urma cu un an, România a suferit prima condamnare a Curtii de la Strasbourg pentru violarea libertatii presei (în cazul lui Ionel Dalban). Cu toate acestea, guvernantii au persistat în dispretul lor fata de regulile unei societati democratice si fata de obligatiile pe care tara lor si le-a asumat când a fost primita în orgnizatia europeana. Codul penal a ramas nemodificat iar cei mai multi dintre magistrati se fac a nu sti nimic despre obligativitatea jurisprudentei Curtii Europene. Sub acest ultim aspect, responsabilitatea ultimilor doi presedinti ai Curtii Supreme de Justitie (Sorin Moisescu si Paul Florea) nu este deloc de neglijat (despre cei care i-au numit, Emil Constantinescu si Valeriu Stoica, la al caror comportament m-am referit deja, nici nu merita vorbit). CSJ avea, potrivit propriei legi, obligatia de a veghea ca "toate instantele de judecata sa aplice legea în mod unitar si corect", inclusiv, deci, respectînd jurisprudenta Curtii Europene. Procedînd astfel, instanta suprema si-ar fi onorat nu doar statutul propriu, dar ar fi reusit si sa limiteze consecintele unui comportament mai mult decât deficitar al oamenilor politici. La rândul ei, Curtea Constitutionala avea datoria sa constate si sa pronunte neconstitutionalitatea, evidenta pentru oricine, a dispozitiilor penale privind "ofensa adusa autoritatii" si "calomnia prin presa". Preocupat în mod evident de faptul ca "presa este intimidata de autoritati", Parlamentul European a cerut Comisiei Europene, foarte recent, în Raportul pe anul 2000 privitor la România, "sa monitorizeze îndeaproape situatia din acest domeniu".

Si totusi, de parca toate acestea s-ar fi petrecut pe o alta planeta o parte dintre sustinatorii fostei administratii proclama sus si tare ca de vina pentru câstigarea alegerilor de catre Ion Iliescu si Vadim Tudor sunt ziaristii si câtiva intelectuali care, prin scrisul lor ar fi "blamat conducerea tarii, în ultimii patru ani, a tot ceea ce avea România mai nobil". În timp ce altii vorbesc nici mai mult nici mai putin, decât despre "iresponsabilitatea" alegatorilor. Un asemenea comportament, reprezentativ pentru responsabilitatea care revine chiar si unei bune parti a societatii civile în legatura cu cele întâmplate dupa 1996 (inclusiv în actualele alegeri) merita însa, un "bilant" separat. (Lumea libera, 2 decembrie 2000 si Cotidianul)


Un bilant necesar, articol publicat in anul 2000