Valerian Stan
Credo ergo sum
"Mândria împiedică dragostea." 

Preliminarii la adevar

Nu putem sa nu admitem ca determinarea locului pe care armata l-a ocupat in timpul revoltei populare de acum doi ani a fost, este si va continua sa fi o misiune dificila. Mai cu seama ca, din motive lesne de inteles, nu toti suntem, se pare, interesati de atari clarificari.

Asemenea totalitatii temelor fierbinti de dupa decembrie 1989, nici cel in discutie nu s-a putut sustrage, se stie, polemicii generalizate. Si a fost bine ca s-a intamplat astfel. Din pacate, insa, si in acest caz, asemenea iarasi celorlalte, stabilirea adevarului continua sa fie amanata. Sine die chiar, prin voia celor chemati sa infaptuiasca justitia.

Convinsi fiind insa ca si de aceasta data dreptatea poate fi doar aminata, nu si zadarnicita, ne vom ingadui cateva aprecieri, fara pretentia de a fi exhaustivi. S-a sustinut, de pe doua pozitii extreme si eronate in acelasi timp, ca armata a tras in popor, respectiv ca a fost factorul decisiv al rasturnarii dictaturii. Evidenta falsitatii celor doua teze ne scuteste de aprofundari, ramanind sa precizam ca in reprezentarea noastra armata inseamna numai armata.

Am spus-o si cu alte ocazii: in pofida stradaniilor deloc neglijabile ale aparatului securist si politic din armata si din afara ei, aceasta nu a putut fi "inchinata" regimului comunist. In majoritatea lor covarsitoare, ofiterii, maistrii militari si subofiterii, nemaivorbind de militarii in termen, impartaseau un pronuntat sentiment de ostilitate fata de o puterea dictatoriala. Ca adversitatea nu a rabufnit decat arareori, este un fapt la fel de real, datorat duritatii extreme a mecanismului de incarcerare metodica a milioane de oameni, caruia, cu adevarat, nici armata nu i-a facut fata. Spre discutabila ei dezonoare.

Ofiterii au putut fi scosi din poligoane si trimisi pe santiere, in mine, la canale ori in lanurile de porumb, au putut fi dezbracati de uniforme si costumati ridicol pentru grotesti "spectacole omagiale".

Nu au consimtit, in schimb, cand li s-a cerut sa savarseasca fratricidul in apararea unei caste profund antinationale. In acest mod, compromisul inceta aici.

Este sigur, asadar, ca in decembrie varfurile ierarhiei militare au ordonat deschiderea focului. O dovedesc numerosii martori ai tragicelor evenimente, zecile de documente militare, jurnale de lupta, note telefonice s.a., si la fel de numeroasele expertize medicale, tehnice ori balistice. Graitoare este in opinia noastra insasi sinuciderea generalului Milea, asupra careia nu avem nici o indoiala. Ca si asupra faptului ca ea a survenit in clipa in care acesta a avut reprezentarea exacta a gravitatii ordinelor pe care le daduse incepand cu 17 decembrie. Nu stim care erau insuficientele generalului Milea, insa cu siguranta las si naiv nu era. Si nici cu piciorul in ghips n-ar fi umblat.

O cercetare atenta a modului in care diferite trepte ierarhice au reactionat la primirea "misiunii de lupta" ne prilejuieste o constatare interesanta. Ordinul a fost executat in litera si, uneori, chiar in spiritul lui la nivelul comandamentelor de armata, divizii (brigazi) si regimente (batalioane si divizioane independente). Indata ce el a fost transmis subunitatilor, ruptura s-a produs. In marea lor majoritate, comandantii de subunitati au deplasat tehnica si efectivele in punctele indicate, dar, odata ajunsi aici, nu au mai acceptat sa dea, la randul lor, comanda de deschidere a focului impotriva manifestantilor. Cu exceptiile pe care nu avem voie sa ne facem a nu le sti, dar care, in acelasi timp, nu indreptatesc incriminarea generalizata.

Hiatusul in executarea ordinului s-a produs in modul cel mai firesc cu putinta si este graitor in ce priveste gradul in care institutia ostaseasca (nu) a fost aservita regimului ceausist. Este notoriu chiar si in afara mediului militar, incadrarea functiilor de baza la nivelul marilor unitati si unitatilor, dar, mai ales, la cel al conducerii Ministerului, al aparatului politic si de securitate militara (contrainformatii), se facea, cu deosebire in ultimii 10-15 ani, pe criterii ce tineau prioritar de fidelitatea fata de regim. Nepotismul nu mai era, cum s-ar putea crede, o simpla meteahna fanariota. El era o garantie a loialitatii, expresia cea mai pura a "vigilentei revolutionare". Intre varfurile ierarhiei militare se stabileau cu necesitate, prin stradaniile unui mecanism cadristic diabolic, raporturi monolitice, indeosebi de rudenie, afinitate ori intim familiale. Spre exemplificare, vom aduce in discutie doar cateva din numele remarcate in urma cu doi ani in tentativa de a opune armata propriului popor: colonelul Parcalabescu, seful de stat major al Garzilor Patriotice, intim al familiei Nicu Ceausescu; generalul Stanculescu, ministru adjunct, si generalul Voinea, comandantul Armatei 1 (ca si nepotul acestuia, capitanul Voinea, secretarul de partid al Regimentului 1 Mecanizat), apropiati ai familiei Ilie Ceausescu; maiorul Carp, seful de stat major al Diviziei 1 Mecanizata (azi, general maior, secretar de stat la M.l.) si col. Dragomir, comandantul Scolii Militare de ofiteri activi "Nicolae Balcescu" din Sibiu - afini ai gen. Milea. Iar toti acestia si unitatile subordonate lor au fost implicati in tentativa de reprimare a manifestantilor revolutionari. Daca se intampla ca unii dintre cei amintiti sa-si fi asumat deja, chiar si numai launtric, responsabilitatea, in ce ne priveste suntem gata sa acceptam ca marturisirea ar putea sa le aduca, macar pe jumatate, iertarea.

In privinta modului in care aparatul de partid din armata s-a straduit sa zadarniceasca prabusirea sistemului comunist, ilustrative credem a fi chiar si numai doua dintre secventele "muncii" sale din zilele fierbinti ale lui decembrie 1989. Astfel, in noaptea de 20 spre 21 decembrie, dupa penultima cuvantare a dictatorului, Consiliul Politic Superior al Armatei dadea ordin sa se organizeze adunari ale personalului unitatilor in care sa fie condamnata revolta timisoreana, numita "actiune terorista, fascista, produsa de grupuri huliganice aflate in slujba cercurilor reactionare, imperialiste", si sa se exprime "adeziunea deplina la pozitia ferma a partidului si statului nostru privind apararea cuceririlor revolutionare..." Desi activistii de partid stiau cu precizie ce se intamplase la Timisoara, la orele tarzii ale acelei nopti pregateau penibilul scenariu din ziua urmatoare. Dar nimic nu credem a fi mai convingator pentru rusinosul comportament al sistemului politic militar decat faptul ca in ziua de 27 decembrie - la doua zile de la executia secretarului lor general, asadar! - aceiasi activisti comunisti se straduiau, din dispozitia aceluiasi esalon, sa... incaseze cotizatiile de la membrii de partid. (Revista Alianta Civica, 19-25 noiembrie 1991)


Preliminarii la adevar, articol publicat in perioada 1990-1998