Valerian Stan
Credo ergo sum
„Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar sufletul nu pot să-l ucidă!”

O carte si mai multe nedumeriri

La Editura Humanitas de la Bucuresti a fost publicata cartea istoricului francez Alain Besancon "Nenorocirea secolului – despre comunism, nazism si unicitatea Soah-ului". Teza centrala a cartii, o teza relativ noua pentru cititorul din Romania, este aceasta: Cu toate ca nazismul a disparut complet de mai bine de jumatate de secol, consideratiile oripilate pe marginea lui se amplifica pe an ce trece, în vreme ce comunismul, cu toate ca s-a prabusit foarte recent, beneficiaza de o uitare si o amnistie ciudate. Avem de-a face, scrie autorul, cu o "amnezie a comunismului" si o "hipermnezie a nazismului".

Cartea lui Besancon are în ea ceva dintr-o cronica sportiva in care comentatorul (atent la impartialitatea sa, asemeni unui istoric) isi disimuleaza cu mare greutate frustrarea că echipa favorita a pierdut. Tristetea cronicarului vine din convingerea sa ca meciul a fost aranjat. Aranjat de cine? Cronicarul stie bine asta, dar pare ca prefera sa nu o spuna foarte precis. Responsabilitatea pentru "hipermnezia nazismului" ni se spune ca ar fi legata mai ales de "interesele stangii franceze" – cu care, e clar, istoricul nu simpatizeaza deloc – "de a supralicita memoria evreiasca". (Dar o explicatie gasim si in fraza urmatoare: "Cunoastem, cu o precizie mereu sporita de cercetare si de pietatea evreiasca, numarul evreilor exterminati de nazism".) In cel de-al doilea caz ar fi vorba mai ales despre "Occident", care incurajeaza "amnezia si amnistia comunismului". Dar cine anume din Occident face asta nu ni se spune; prefera autorul un impersonal comod, cu care sa nu riste nici chiar un drept la replica? Are el dovezi, de pilda, ca, in tarile foste comuniste din estul Europei "Occidentul" s-a opus deschiderii arhivelor si judecarii ororilor pe care comunistii si politiile lor politice le-au facut? Este desigur prea mult sa crezi ca printre politicienii si oficialii occidentali nu ar exista si opinia ca "procesul comunismului" nu ar trebui trecut, in Est, pe prima lista cu prioritati. Reconstructia economiei si a institutiilor – gandesc, poate, ei – combaterea saraciei, a somajului si criminalitatii endemice, evitarea conflictelor etnice si religioase, "integrarea" nu pot sa nu se afle, ele, printre cele mai stringente prioritati ale societatilor post-comuniste. Dar acolo unde lucrurile astea s-au facut în paralel – atat cat s-au facut, in Germania de Est si în Cehia, de pilda – a fost nevoie de vreo aprobare de la "Occident"? Vorbind despre România, unul din primele gesturi pe care Emil Constantinescu le-a facut când a ajuns presedinte – ca ales al intelectualitatii politice si civice anticomuniste si al fostilor detinuti politici – a fost acela de a se dezice de proiectul lustratiei propus prin Proclamatia de la Timisoara (în chiar orasul revolutiei si al Proclamatiei, cu un cinism de care pâna atunci se crezuse ca sunt în stare doar cei care urmau sa fie "lustrati"). D-l Constantinescu si d-na Zoe Petre au facut ce au facut (iar suporterii lor s-au facut ca nu vad ce se intâmpla) pentru ca asa a vrut UE, FMI, Banca Mondiala si NATO? Adevarul caricaturizat de Colegiul Arhivelor Securitatii este si el o comanda a aceluiasi Occident? Din ordine venite din Occident nu sustin mai multi intelectuali si istorici Memorialul de la Sighet al Fundatiei Academia Civica?

Nimic mai adevarat, ceea ce ni s-a dezvaluit pana acum despre ororile comunismului este o parte infima. Dar înseamna asta ca avem într-adevar de-a face cu o amnezie a raului comunist, dorita de Occident? Istoricul regreta (desi ar fi trebuit sa constate doar) ca la atâtia ani de la "iesirea din comunism" s-a facut atat de putin din ceea ce ar fi trebuit sa se faca. Dar intrebarea este, din perspectiva din care discutam, chiar s-a iesit din comunism. La Moscova nu mai sunt, e adevarat, nici Stalin, nici Beria si nici Brejnev. La Varsovia nu mai este Jaruzelski iar la Bucuresti nu mai este Ceausescu. Însa inseamna asta ca am iesit din comunism si ca în cele trei capitale crimele comunismului pot fi aflate si judecate asa cum a fost posibil sa fie judecate cele naziste a doua zi dupa ce Hitler si intregul lui sistem s-au prabusit in cenusa istoriei? Si daca nu, pentru ca sa evite obiectiile d-lui Besancon, Occidentul ar fi trebuit sa-i înfrunte cu tancurile pe alegatorii lui Vladimir Putin si ai lui Ion Iliescu? Si sa preia, la fel, cu tancurile, arhivele de la generalii KGB si ai Securitatii? Reprosurile istoricului se opresc, în treacat, si la "lumea crestina", care, "la indemnul preotilor", se spune, "a considerat uitarea ca pe o opera pioasa". Numai ca daca lucrurile stau într-adevar asa, avem o dovada în plus ca autorul greseste atunci când sustine ca "iesirea din comunism" s-ar fi produs cu adevarat. Rusia si România, ca sa vorbesc numai despre aceste doua tari, nu au iesit nici astazi din comunism (repet, în sensul pe care îl avem aici în vedere, al posibilitatii aflarii adevarului) nu numai pentru ca la conducerea lor se afla Putin, Iliescu si tovarasii lor dar si pentru ca în fruntea bisericilor lor se afla Etern Prea Fericitii Alexei, Teoctist si clerul lor cel credincios. Despre care, îmi pare rau, numai o logica plina de candoare poate sa conchida ca ar indemna la uitarea celor întamplate sub comunism din nimic altceva decât din smerenie crestina.

Nu avem, deci, o judecata dreapta a comunismului. Dar de ce trebuie pusa asta la întrecere cu judecata, dreapta si pe deplin meritata, care s-a facut si continua sa se faca celeilalte nenorociri a secolului, nazismul? (Cartea este un inventar plin de cifre – cele mai multe nedefinitive si foarte aproximative, desigur – al ororilor comuniste. Desi asta se intâmplă oarecum si în celalalt caz, al nazismului, câteva omisiuni nu pot trece totusi neobservate – nu se vorbeste practic nimic despre cel de-al doilea razboi mondial si cele în jur de 50 de milioane de morti ale lui, despre cifra evreilor ucisi in numele ideologiei naziste, circa 6 milioane). Oare ce resorturi – ideologice sau de oricare altele – pot sa-l faca pe un istoric sa-i desfida pe aceia care, oripilati de grozaviile Holocaustului, vorbesc de unicitatea lui? Citesti si ai vrea sa nu fie adevarat: "Aceste circumstante" – tinînd de atrocitatile Holocaustului – "sunt într-adevar fara egal, si exterminarea nazista formeaza un tablou unic. Dar orice eveniment din istorie, considerat în sine, este unic si nerepetabil"... (Lumea libera, 27 ianuarie 2001 si Cotidianul)


O carte si mai multe nedumeriri, articol publicat in anul 2001