Valerian Stan
Credo ergo sum
„Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar sufletul nu pot să-l ucidă!”

Statul fata cu manelele

De câtiva ani buni România merge dintr-o campanie în alta. Legalizarea prostitutiei, intrarea în NATO, combaterea coruptiei, împotriva câinilor vagabonzi s.cl. Diferite, natural, prin telurile lor, campaniile despre care vorbesc au avut însa si destule asemanari. De pilda, s-au pornit când mai nimeni nu se astepta si, mai toate, desi nu au tinut mult, au consumat uriase bune intentii si multa pasiune. Si, în orice caz, finalul a fost de fiecare data absolut identic: mai nimeni nu a stiut cu precizie când s-au sfârsit iar lucrurile au ramas exact în starea în care se aflau la început.

Interzicerea manelelor e ultima dintre furii; pe care, se întelege, nimeni n-ar putea sa spuna sigur cine a declansat-o. Câteva ziare si una sau doua televiziuni private lupta din greu cu Vali Vijelie, Adrian Copilu Minune si cu milioanele lor de fani. De ce o fac? Din grija pentru cultura muzicala si, în general, pentru educatia conationalilor nu prea pare, de vreme ce pâna azi respectivele institutii de presa nu au probat nicicând o atare vocatie. S-ar putea spune chiar ca dimpotriva. Este concurenta afectata de succesul de casa al lui Vali Vijelie si Adrian Copilu Minune, si o fi pornit ea, cu ajutorul presei, aceasta campanie? Nu-i exclus. Si totusi, atât timp cât se mentine în limitele legii si ale deontologiei proprii, presa privata nu are a da socoteala nimanui în legatura cu ceea ce apare în paginile si pe ecranele sale. Confunda ziaristii privati cauzele cu efectele atunci când ataca kitsch-ul muzical, în felul în care îl ataca? Îi priveste, e dreptul lor. Fac acelasi lucru si cei platiti din banul public? Atunci, dar numai atunci, lucrurile stau complet diferit.

În primele zile ale acestei din urma cruciade, nu stiu care parlamentari ai partidului majoritar au venit cu ideea sa se dea o lege care sa interzica manelele. Nu a fost nici atunci si nici dupa aceea prea clar cum anume ar fi urmat sa puna Guvernul în practica, concret, o atare prohibitie. Bunaoara, muzica cu pricina se va interzice pretutindeni si în tot timpul? Si pe timpul noptii, sau numai de la desteptare si pâna la stingere? Si numai la Sala Palatului si în parc, sau si în baie? Si apoi, cum ar fi urmat sa fie pedepsiti cei care, înfruntînd legea, ar fi continuat sa cânte mai departe melodiile oprite? Ar fi fost ei bagati la închisoare? Si daca da, ar urma sa fie închisi numai cântaretii sau si ascultatorii lor? Si daca si unii si altii, ar fi avut Guvernul destui bani sa ridice atâtea puscarii?

Valul al doilea de idei s-a dezlantuit din capetele unui grup de înalti functionari de la Ministerul Culturii. Acestia – sustinuti de însisi presedintele Iliescu si premierul Adrian Nastase – au fost mai limpezi: "Vom initia o lege prin care interpretilor de manele sa li se interzica aparitia în spectacole oficiale si în marile sali din tara". Fara sa ne îndoim ca s-ar putea ca functionarii necrutatori ai d-lui ministru Razvan Theodorescu sa fie mânati în lupta lor de altruismul cel mai pur si mai înaltator, trebuie sa spunem ca ei sunt, aproape fara exceptie, si interpreti de muzica populara. Ale caror încasari este clar ca sunt afectate si de faptul ca de cativa ani buni muzica lui Vali Vijelie si alor lui face prozeliti si din publicul lor. (Ceea ce la drept vorbind nici nu-i foarte greu, stiuta fiind involutia cronicizata demult a destui dintre cântaretii de muzica populara.)

Nu sunt, evident, un avocat al genului de muzica cu care se lupta institutia d-lui Theodorescu. Ma numar printre cei care si-ar dori, cu siguranta asemeni distinsului ministru, ca numarul concetatenilor mei care asculta Mozart si Enescu sa-l întreaca pe cel al iubitorilor de manele. Sau ca cei care îi citesc pe Dostoievski si Minulescu sa numere macar a zecea parte din fanii Sandrei Brown. Ar fi, desigur, minunat. Vorba românului: N-ar fi rau sa fie bine! Însa una e ce ne-am dori noi, si alta-i realitatea. Daca cei ce ne conduc nu înteleg asta si daca amesteca lucrurile, nu vor avea nici o sansa sa le puna vreodata în ordine. La fel, daca vor lua cauzele drept efecte si viceversa. Deci, problema nu este cum sa fie scosi în afara legii Vali Vijelie si multimea lui de fani; într-o lume normala o asemenea masura este nu doar imposibila, dar si, ca idee, o superba gogomanie. Problema este sa aflam de ce în ultimii ani preferintele pentru o muzica atât de lipsita de valoare au crescut într-o atât de mare masura. Si, în al doilea rând, dar înca si mai important, ce ar trebui facut în fata unei asemenea situatii.

Este un adevar prea banal ca sa merite insistat asupra lui ca de ceva mai bine de jumatate de veac educatia si cultura sunt în România doua capitole în maxima suferinta. În anii comunismului ele au fost tarate mai cu seama de servitutile unei ideologii totalitare, iar în deceniul care a urmat, de un amestec de austeritate a resurselor si mult dezinteres din partea statului. Spatiul cel mai propice al proliferarii oricarui tip de subcultura este acela al precaritatii educatiei; mai ales asta par ca nu înteleg functionarii d-lui Theodorescu.

Sigur ca da, nu este usor sa faci educatie si sa sustii cultura cu resursele bugetare pe care statul român – numai partial din motive obiective, dar asta este o alta discutie – le-a avut la dispozitie. Si totusi, nepasarea guvernarilor de dupa revolutie a contat cel mai mult. M-am întrebat nu o data câte s-ar fi putut schimba chiar si numai daca la Televiziunea publica lucrurile s-ar fi facut asa cum ar fi trebuit sa se faca. Dupa o jumatate de veac de lipsa de educatie, nimic nu era mai necesar ca Televiziunea – refuzînd cât se putea mai mult jocurile politice, diversiunile nationaliste, subproductiile artistice, dramoletele siropoase ale Andreei Marin etc – sa se fi dedicat, de pilda, alfabetizarii culturale si educationale a populatiei. Începînd prin a explica de ce anume este o mitocanie nepermisa sa faci ceea ce aproape toata lumea face azi pe strazile oraselor noastre – sa scuipi, sa fumezi, sa manânci seminte – si terminînd prin a îndemna si învata oamenii sa caute bucuria unei simfonii de Enescu. Activitatea Ministerului Culturii însusi a fost si ea, în mai toti anii acestia, submediocra. Ca sa ma refer doar la acest aspect, putine constructii legislative pot sa atinga culmile lipsei de logica si formalismului celei dupa care este astazi organizata si functioneaza aceasta institutie. Fostul ministru Ion Caramitru, în timpul caruia a fost adoptata legea, pare ca a avut doua griji mari si late: cum sa controleze si sa cenzureze activitatea institutiilor culturale si cum sa se simta mai important si materialmente mai confortabil (printre altele, respectivul act normativ stabileste nici mai mult nici mai putin ca autoturismul de serviciu al ministrului va avea marca BMW). Nimeni n-ar trebui sa se mai mire, deci, daca într-o buna zi Guvernul d-lui Nastase va rezolva si el, la fel de magistral, problema subculturii noastre muzicale. (Lumea libera, 3 martie 2001 si Cotidianul)


Statul fata cu manelele, articol publicat in anul 2001