Valerian Stan
Credo ergo sum
Creștinismul e despre omul ce se va îndumnezei în veșnicie, iar nu despre clipa de suferință de aici.

Presa si câteva teme actuale

Ceea ce în urma cu un an sau doi se banuia numai, a devenit de curând un lucru dovedit: contrabanda cu alcool din Ardeal a fost protejata si încurajata de înalti responsabili ai Ministerului Finantelor. Cercetarile Politiei si Garzii Financiare au scos la iveala prejudicii imense – de ordinul sutelor de miliarde de lei – cauzate bugetului public. Numele lui Traian Decebal Remes, fostul ministru liberal al Finantelor, este inclus în povestea aceasta atât ca fost ministru al Finantelor cât si ca persoana implicata în afacerile amintite. Evenimentul a trecut însa aproape neobservat. Doar doua din ziarele centrale au scris despre el. Desigur, în general vorbind, este de înteles ca redactiile evita subiectele aparute deja în alte ziare. Însa cazuri precum cel amintit aici nu este unul oarecare. Nu poate fi redundant si fara rost sa scrii, chiar daca au facut-o si altii, despre fapte de o asemenea gravitate, în care este implicat un functionar public de rangul unui ministru de Finante (presupus a pazi cu maxima grija averea publica si nu a o devaliza). În orice caz, un lucru este cât se poate de sigur – nici una din institutiile de presa care au sustinut fosta guvernare nu a vorbit vreun cuvânt despre dezvaluirile Politiei. Între ele s-au aflat si toate acele ziare si televiziuni private cunoscute pentru marile lor restante la buget (si care, pentru generozitatea cu care au fost iertate de datorii, au a-i fi cât se poate de recunoscatoare fostului ministru).

Nu poate sa fie cineva într-atât de naiv încât sa creada ca pledoaria pentru un comportament public integru, la care presa este tinuta prin definitie, exclude, numai prin ea însasi, orice derogare de la normele unui asemenea comportament. Si pâna la urma lucrul acesta nu este, în sine, cea mai mare nenorocire care poate fi imaginata. "Transfigurarea economicului" în spatiul media, despre care vorbeste Alain Accardo, este o formula aproape eufemistica ce are în vedere ceva mai mult decât "acomodarea" procedurilor si practicilor profesionale, jurnalistice, cu cererea de pe "piata". Problema este daca asemenea derogari pot fi sau nu suportate de o democratie precum cea româneasca de astazi (careia presa este chemata sa-i fie, si ei, "câine de paza"). Eu cred ca raspunsul nu poate fi decât unul categoric negativ. Într-o tara macinata de coruptie si saracie, în care, potrivit expertilor Bancii Mondiale, "cei saraci devin mai saraci, iar cei bogati ajung mai bogati", este inevitabil ca fiecare abdicare a unui ziarist de la rosturile lui sa aiba consecinte. Întârzierea grava a reformelor economice (dupa mai bine de un deceniu de "implementare a economiei de piata" mai bine de 70% din economie este în continuare de stat), problemele tot mai serioase pe care România le are în parteneriatul cu Uniunea Europeana si NATO si în negocierile pentru aderare sunt teme pe care pare ca presa nu le mai trateaza cu atentia cu care s-ar cuveni. Nu mai exista practic nici un organism international care sa nu semnaleze, alarmat, situatia coruptiei din tara; au facut-o în repetate rânduri, si adesea în termeni la limitele limbajului diplomatic, responsabilii Uniunii Europene, ai Bancii Mondiale s.a.m.d.

Probabil ca pentru prima oara în analele unei organizatii militare, secretarul general al NATO, lordul George Robertson, a vorbit autoritatilor de la Bucuresti despre preocuparea organizatiei în legatura cu coruptia din administratia publica a acestei tari candidate la integrare.

Marile datorii neachitate de unele institutii de presa, sumele imense primite de altele pentru "publicitate" de la institutii bancare sau de administare a "proprietatii de stat" sunt datorii care se platesc. Oamenii politici si demnitarii care decid aceste plati nu fac acte caritabile. Sunt ministri care au oferit contracte de publicitate foarte generoase pentru ca în paginile unui ziar sau ale altuia sa nu intre un caz sau altul. Foarte multi dintre demnitarii publici si politicieni sunt în acelasi timp si oameni de afaceri de mare succes (multimiliardari, ale caror afaceri, din cauze care nu sunt deloc greu de descifrat, nu se întâmpla sa falimenteaza niciodata, ca ale celor pe care în retorica lor electorala ei îi numesc, cu o ironie aproape nedisimulata, "întreprinzatori mici si mijlocii"). Legatura dintre starea lor materiala si generozitatea cu care sunt rasfatati de multe ziare si televiziuni este cum nu se poate mai evidenta. Iar lucrurile acestea nu pot sa nu aiba consecinte, nu pot sa nu se regaseasca în raul social general. Faptul ca presa noastra nu are o instanta si mecanisme proprii de control, eficace, explica multe din lucrurile care se întâmpla. Din ce s-a putut vedea pâna acum, Clubul Român de Presa este în fapt un straniu "pact de neagresiune" al patronilor din presa (semnat cu entuziasm de unii, cu suspiciuni si multe rezerve de altii si refuzat categoric de ceilalti). În ultimii patru ani, zeci de ziaristi au fost condamnati, anchetati si purtati prin tribunale de cei mai înalti demnitari ai statului, împotriva oricaror norme ale unei societati democratice, fara ca vocea acestei organizatii sa se fi facut auzita. Ceea ce nu au vazut patronii de la Casa Scânteii au vazut parlamentarii Uniunii Europei, care, alarmati de situatia din România, au cerut forurilor executive ale Uniunii s-o monitorizeze îndeaproape.


La mijlocul lunii octombrie a anului trecut se constituia Liga Româna de Presa. Evenimentul fusese primit cu optimism, mai cu seama ca fondatorii noii organizatii erau nu doar ziaristi de prestigiu, dar si intelectuali respectati: Horia-Roman Patapievici, Andrei Oisteanu, Emil Hurezeanu, Christian Mititelu, Rodica Palade, Ilie Serbanescu. Din pacate însa nimic nu a validat, înca, sperantele aparute atunci. Într-un timp precum cel pe care îl traim – cu marile lui teme si cu oamenii lui politici – nu este, desigur, lucrul cel mai simplu sa fii, asemeni ziaristilor amintiti aici dar si multora dintre cei nenumiti, consecvent cu definitia si rosturile proprii. Si totusi, daca ziaristii – suficient de obositi si, pe buna dreptate, nu foarte optimisti – gasesc ca nu au dreptul sa abandoneze si sa se resemneze, atunci singura cale este, cred eu, sa îsi ia rolul în serios pâna la capat. (Lumea libera, 10 martie 2001 si Cotidianul)


Presa si câteva teme actuale, articol publicat in anul 2001