Valerian Stan
Credo ergo sum
„Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar sufletul nu pot să-l ucidă!”

O poveste cu politicieni

S-a facut mare caz, si pe buna dreptate, de gravele deficiente (si pericole) pe care care le prezinta Legea secretului de stat, în forma în care a fost adoptata recent de Parlament. Argumentele contestatarilor Legii – mai ales organizatiile de drepturile omului si ziaristii – au avut în vedere atât continutul propriu zis al textului actului normativ cât si faptul ca înaintea lui ar fi trebuit adoptata Legea accesului la informatia de interes public. Si asta pentru că în logica unei societati democratice (logica onorata de Constitutia româneasca), dreptul de acces la informatia de interes public este regula, iar restrângerea lui – exclusiv în scopul protectiei tinerilor si a sigurantei nationale – trebuie sa fie exceptia. Ceea ce mi se pare ca ar mai fi de spus este că dezbaterea prelungita care a avut loc pe marginea acestui subiect a scapat din vedere aproape cu totul un alt aspect, acela al modului în care Legea a ajuns sa obtina votul Parlamentului.

Pentru că nici Puterea nici Opozitia nu avut interesul (si vom vedea si de ce) sa faca "marturisiri complete", filmul celor întâmplate nu a putut fi reconstituit decât din secvente disparate, "filmate" fie cu "camera ascunsa", din culise, fie cu câte un parlamentar, care neîntelegînd exact ridicolul caruia se expune, pe el însusi si Parlamentul din care face parte, a apucat sa povesteasca ziaristilor câte ceva din cele petrecute. În legislatura 1992 – 1996, majoritatea parlamentara PDSR de atunci a reusit sa treaca prin Senat propriul sau proiect de lege. Din cauza protestelor viguroase ale presei si activistilor de drepturile omului (dar si împotrivirii unei Opozitii nu doar mai numeroase decât cea de azi dar parca si mai responsabile), partidul majoritar a pus capat acolo procedurilor legislative. În legislatura urmatoare, 1996 – 2000, noua majoritate parlamentara (CDR & Co) a trecut si ea printr-una din Camere, prin Camera Deputatilor de data aceasta, un proiect propriu al legii. Alte proteste, si o noua înghetare a procedurilor. "Dezghetul" a survenit, în toiul iernii, odata cu revenirea la guvernare a PDSR (care acum este clar ca a facut o obsesie din adoptarea acestei legi nedemocratice). O comisie de mediere a "armonizat" variantele proiectelor trecute, cum spun, prin cele doua Camere. Desi avea suficiente motive sa se împotriveasca variantei "armonizate", Opozitia nu face nimic. Mai mult, ea consimte, practic in corpore, la încalcarea Regulamentului celor doua Camere si accepta ca Guvernul – Puterea, deci – sa introduca în forma "armonizata" câte amendamente pofteste. ("A fost o întelegere între toti liderii grupurilor parlamentare", a explicat liderul PDSR si seful Senatului Nicolae Vacaroiu.) În sfârsit, într-una din zilele care parea sa nu aduca nimic istoric pentru democratia din România, Legea este supusa votului celor doua camere reunite si întruneste o majoritate pentru care ar fi invidiat-o pâna si Marea Adunare Nationala.

Cum era si de asteptat, reîncep protestele. Ziaristii întreaba în stânga si în dreapta cum de a fost posibil sa se voteze o astfel de Lege. Întrebati primii, liderii PDSR raspund primii: "Legea a fost o cerinta a Uniunii Europene si a NATO". De la Opozitie, acelasi raspuns: "A fost o cerinta a UE si NATO". Ochii întrebatori ai ziaristilor se îndreapta atunci spre responsabilii celor doua organizatii. Însa amândoua dezmit. Comunicatul Delegatiei Comisiei Europene la Bucuresti este clar: "Uniunea Europeana nu a facut partii române nici o solicitare în acest sens". Primul-ministru si colegii de partid parca au intrat în pamânt. Ici, colo mai poti gasi doar câte un parlamentar al Opozitiei: "A fost o cerinta a UE si NATO. Asa ne-a spus d-l Nastase, ca este o cerinta a UE si NATO" (Kelemen Attila, liderul grupului parlamentar al UDMR din Camera Deputatilor). Sub tirul "societatii civile", PNL si UDMR se apuca de strâns semnaturi ca sa conteste Legea la Curtea Constitutionala. "Dar, logic, cum mai puteti contesta legea dupa ce ati votat-o?", sunt întrebati ei. Însa nimeni nu mai raspunde nimic. Toata lumea tace si strânge semnaturi...

Odiseea Legii secretului de stat ne arata mai multe lucruri. Mai intâi, în legatura cu faptul ca nici dupa aproape un deceniu de la adoptarea Constitutiei – ale carei prevederi sunt, repet, în acord cu standardele unei societati democratice – nu a fost adoptata Legea accesului la informatia de interes public. Sunt doar partial de acord cu aceia care spun ca explicatiile ar tine de o mentalitate a politicienilor nostri inadecvata regulilor unei lumi democratice. Eu cred ca este si asta, dar si altceva. Nu-i este nimanui straina (personal am o experienta bogata) strasnicia cu care oamenii politici, odata ajunsi în pozitii publice înalte, tin ca activitatea si comportamentul lor sa fie cât mai ferite de "curiozitatea", perfect legitima, a "opiniei publice". Este destul timp de când, "exersînd democratia", adresez diferitelor institutii ale statului varii întrebari cu privire mai ales la modul de gestionare a banului public: care sunt demnitarii si functionarii publici care au beneficiat de credite preferentiale de la falimentata "Bancorex", ce salarii au conducatorii Bancii Nationale, cine si de ce sponsorizari a beneficiat din partea BNR, care sunt demnitarii care pentru afacerile lor private au beneficiat de creditele foarte avantajoase obtinute prin Guvern de la BIRD si BERD etc. Nu am obtinut absolut nici o informatie. (Ceea ce nu înseamna ca voi abandona sa fac ceea ce am dreptul sa fac ca persoana îndreptatita sa stie ce se întâmpla cu banii publici, provenind inclusiv din buzunarul sau si al familiei sale.) Asadar, dincolo de doctrine politice si de "inadecvarea" nu stiu caror mentalitati, avem de-a face cu un interes cât se poate de evident si de direct al oamenilor politici de a se sustrage controlului public.

În al doilea rând, felul în care s-a ajuns sa fie votata Legea secretului de stat a scos înca o data la vedere gravele carente cu care functioneaza, nu de ieri de azi, institutiile noastre fundamentale. El este deopotriva simptomatic pentru lipsa de rigoare, amatorismul si superficialitatea din sânul partidelor politice. Episodul Legii secretului de stat este cât se poate de rau prevestitor la începutul unei legislaturi în care Opozitia pare ca nu va fi capabila de altceva decât de o figuratie penibila. (Lumea libera, 31 martie 2001 si Cotidianul)


O poveste cu politicieni, articol publicat in anul 2001