Valerian Stan
Credo ergo sum
Creștinismul e despre omul ce se va îndumnezei în veșnicie, iar nu despre clipa de suferință de aici.

Si presa?

Acum câtiva ani – scrie un ziarist în revista de umor si investigatii pe care o conduce [Academia Caţavencu] – am asistat la o scena emotionanta: eram în biroul directorului de la Tutunul Românesc când a sunat telefonul, iar dupa câteva raspunsuri monosilabice directorul a trântit telefonul si, sufocat de indignare, si-a dat drumul: "Am fost sunat de la Cotroceni si mi s-a spus sa dau publicitate de un miliard de lei ziarului cutare (pe care seful de la Tutunul Românesc si ziaristul îl numesc cu precizie). Mi s-a spus sa nu astept sa-mi ceara domnul cutare (directorul ziarului, numit si el cu precizie), sa ma duc eu sa-i ofer". Dezvaluirile continua, pe o pagina întreaga, sub titlul "Coruptia din presa" si vizeaza, la fel, cu nume si cifre precise, înca un ziar si pe directorul sau. În zilele urmatoare, în mod evident pentru a-si plati polite si nu din comandamente deontologice, alte doua sau trei institutii de presa s-au acuzat reciproc de coruptie, producând dovezi pe cât de indenegabile pe atât de grave.

Este întâia oara dupa revolutie când presa vorbeste despre o tema pe care trebuie sa fim siguri ca o cunoaste bine, coruptia din rândurile proprii. Nu demult, am vazut la televizor o emisiune pe tema presei din România. M-a surprins rumoarea – sincera, am avut impresia – celor câtiva directori de ziare (între ei, si unul din cei vizati de dezvaluirile amintite), când, la terminarea emisiunii, moderatorul a anuntat ca mai mult de doua treimi din telespectatori raspunsesera, la întrebarea pusa la începutul emisiunii, ca nu au încredere în presa. Pentru ca mi s-au parut teme fundamentale pentru un timp precum cel de dupa 1989, despre rolul si credibilitatea presei am mai scris pâna acum. Am mai scris ca din cauza ostilitatii mediului economic dar si a tentatiei unor câstiguri mari, responsabilii presei au ajuns în ultimii ani sa abdice nu o data de la regulile deontologice proprii. Revin si spun – mai clar, sper, însa cu siguranta fara sa am vreun interes sa obtin simpatia cuiva – cine conteaza pe superficialitatea consumatorului de presa face o mare greseala. În emisiunea de care am amintit, am vazut că directorii de ziare cred (sau poate ca doar le place sa creada) ca scaderea continua a tirajelor ar fi în legatura directa cu "scaderea interesului pentru politica si a puterii de cumparare a populatiei". Personal am, de mai mult timp, o parere usor diferita, care mi-a fost întarita o data în plus de rezultatul sondajului facut în emisiunea televizata. Desigur, nu fac imprudenta sa iau un sondaj de opinie mai mult decât ceea ce este. Dar nici n-am candoarea (pe care cred ca ar fi bine sa n-o aiba nimeni) sa-mi închipui ca oamenii nu vad ceea ce nu e deloc greu de vazut. Că, de pilda, în publicatiile care au avut ani la rând (sau mai au înca) publicitate de la FNI sau de la Elvila nu s-a scris, nu se scrie si nici nu se va scrie vreodata un singur cuvânt despre grozaviile facute de Ovidiu Vântu sau Catarama. Cui îi este greu sa vada, ca sa mai dau un exemplu, modul flagrant diferit în care ziarele îl trateaza pe fostul sef al Fondului Proprietatii de Stat Radu Sârbu? Pentru unele el este cel mai mare raufacator al ultimului deceniu, în vreme ce pentru celelate activitatea sa în fruntea FPS nu ridica nici cel mai mic semn de întrebare. Chiar îsi imagineaza cineva ca cititorul nu întelege ca diferenta aceasta sta în zecile sau sutele de miliarde de lei pe care unele ziare le-au încasat iar altele nu ca publicitate de la FPS? Exemplele sunt, din pacate, numeroase. O spun ca unul pe care tema de fata, repet, l-a preocupat într-un mod aparte.

Fara îndoiala, faptul ca într-o societate democratica presa se abate de la rosturile ei este cât se poate de plin de riscuri, indiferent unde s-ar întâmpla asta. Însa în situatia în care ne aflam noi astazi, riscurile sunt si mai numeroase, si mai serioase. Studiile sociologice din ultimii ani, primite deseori, pe buna dreptate, cu rezerve, au totusi, toate, un numitor comun, în sensul ca toate consemneaza degradarea continua si serioasa a încrederii populatiei în practic totalitatea institutiilor publice fundamentale: partide politice, Parlament, Justitie etc. Desi ocolite aproape permanent de "listingul" sociologilor, este limpede ca organizatiile de "atitudine civica" nu stau nici ele mai bine (faptul ca partidele sustinute de ele au suferit la ultimele alegeri o înfrângere usturatoare este unul din argumente). În asemenea conditii, presa ar fi avut sa-si asume raspunderi în plus. Si totusi, vedem, lucrul acesta nu se întâmpla. Se stie bine, definitia, rosturile ori independenta presei nu se pun nicaieri în termeni absoluti. La noi, însa, ele par ca nu se mai pun în nici un fel de termeni. Ceea ce face ca locul marilor teme publice – de la amplificarea coruptiei, la amânarea la nesfârsit a reformelor sau la relativizarea tot mai evidenta a drepturilor si libertatilor fundamentale – să fie luat exclusiv de conivenţa cu oligarhia politico-financiara si de grija pentru conturile din banci ale patronilor si directorilor din presa. (Cotidianul, 25 august 2001 si Lumea libera)


Si presa?, articol publicat in anul 2001