Valerian Stan
Credo ergo sum
Creștinismul e despre omul ce se va îndumnezei în veșnicie, iar nu despre clipa de suferință de aici.

Un an pâna la Praga (II)

Am încercat, saptamâna trecuta, sa arat din ce cauze cred eu ca sansele României de a fi primita în NATO, anul viitor, la Praga, sunt în continuare reduse. Repet, în opinia mea, prima explicatie este amânarea, an dupa an, a reformelor economice si institutionale iar principala responsabilitate pentru asta revine oamenilor politici. Desigur, putinatatea sanselor e una iar lipsa oricaror sanse este alta si nu cred ca cineva rational ar putea sa vorbeasca, în cazul nostru, de lipsa oricaror sanse. Experienta summitului precedent, de la Madrid, dar si un numar de semnale venind dinspre înalti responsabili ai Aliantei spun ca decizia pentru Praga ar putea fi luata în urmatoarele sase luni. Daca este asa, întrebarea care se pune este daca în timpul care a mai ramas se mai poate face ceva esential. Principial vorbind, raspunsul mi se pare mai mult nu decât da. Presupunînd ca vointa oamenilor politici de a face ce nu au facut vreme de mai bine de un deceniu s-ar înzeci peste noapte, ma îndoiesc ca lucrul acesta ar putea sa ne ajute într-un mod decisiv. Restantele acumulate sunt prea multe si prea serioase ca sa poata fi recuperate, chiar si cu o vointa ca aceea pe care o prezum, în câteva luni. Si totusi, eu cred ca înca s-ar mai putea face lucruri care sa ne sporeasca sansele.

În domeniul economic, progresele de fond sunt practic singurele imposibile pâna la Praga. Ceea ce va conta în mod sigur, dar ar putea sa nu fie si decisiv daca în alte domenii se vor face pasii necesari (si înca posibili, dupa parerea mea). Care ar fi acesti pasi? Mai întâi, combaterea coruptiei. Am scris de prea multe ori ce cred despre asta ca sa mai fie necesar sa mai insist. Cei mai înalti oficiali de la Bruxelles, Departamentul de Stat al Statelor Unite, actualul ambasador american la Bucuresti au vorbit în ultimul timp despre coruptia din România aproape în termenii unei atentionari severe. Desi mai putin explicite, referirile la prezenta si infuenta înca foarte mari ale agentilor fostei politii politice comuniste în structurile de informatii, militare, de decizie politica si în diplomatie nu au fost mai putin numeroase. Din pacate, coruptia si statutul fostei politii politice sunt nu doar doua teme care prin gravitatea lor singularizeaza România printre tarile foste socialiste candidate la aderare, dar si doua probleme care par complet insolubile. Si asta pentru ca, este deja un lucru dovedit, oamenii politici au interese în mentinerea actualei stari de lucruri; daca vorbim despre coruptie, de exemplu, ea va continua sa prolifereze atât timp cât parlamentarii, ministrii si toti înaltii functionari publici nu vor renunta la implicarea în afaceri private si la folosirea pozitiilor oficiale pe care le au în interes propriu. Ameliorarea relatiilor cu tarile vecine, afectate în ultimul an inclusiv de o politica stranie girata de primul ministru Adrian Nastase, trebuie înscrisa si ea între prioritati. În sfârsit, chiar daca în general se admite ca România îndeplineste criteriile politice de aderare, faptul ca libertatea presei este îngradita sever de legea penala si de conditionarile economice dictate de politicieni ori că multi dintre proprietarii deposedati abuziv de stat nu-si pot recapata nici astazi drepturile pe care le au ar putea sa conteze si el.

Am spus si saptamâna trecuta, eu cred ca aceia care, mai ales dupa turneul euroatlantic al d-lui Nastase, sunt foarte optimisti în privinta admiterii României în NATO pierd din vedere, într-un fel aproape utopic, adevarul elementar, evident pentru oricine, ca România este înca destul de departe de a îndeplini criteriile de aderare. În atari conditii, admiterea României ar echivala cu punerea între paranteze de catre comunitatea euroatlantica a câtorva dintre valorile proprii cele mai importante; iar în subsidiar – lucrul acesta trebuie spus si el – cu legitimarea unei clase politice ostila reformelor si drepturilor si libertatilor fundamentale, corupta si avînd complicitatile cele mai indenegabile si mai pernicioase cu fosta politie politica comunista. Acestea ar fi, deci, motivele care ma fac sa cred ca daca în urmatoarele luni câteva lucruri nu se vor schimba în mod esential, sansele noastre vor ramâne cele de astazi.

Sunt câtiva ani buni de când vorbim aproape exclusiv de raspunderile care revin clasei politice. Dupa parerea mea, societatea civila si presa sunt si ele actori al caror rost nu poate fi ignorat nici în legatura cu responsabilitatile trecute, si nici în legatura cu cele viitoare. În urma cu putine saptamâni, cunoscutul analist economic Ilie Serbanescu a avut, la postul public de televiziune, o interventie aiuritoare. Citind parca din România Mare, d-l Serbanescu a vorbit de un complot planetar împotriva României. Cu aerul ca nu întelege ca raul ni se trage din proasta gestionare a tarii (la care si el a contribuit ca înalt responsabil guvernamental), Ilie Serbanescu a acuzat deopotriva – si în termenii cei mai expliciti – Moscova si Occidentul de sabotarea, în ascuns, a intereselor României. Si pentru ca nimeni sa nu mai priceapa nimic, revista 22, publicatia intelectualilor din GDS, a reprodus si ea, peste numai câteva zile, aberatiile lui Ilie Serbanescu. Si totusi, pentru cei atenti, episodul acesta nu este o surpriza. El este doar printre cele mai reprezentative pentru multe din atitudinile din ultimii ani ale "societatii civile". Organizatiile civice, presa si destui intelectuali au renuntat, din pacate inclusiv din interese materiale proprii, la obligatiile pe care le aveau. Ziaristii, activistii civici si intelectualii care de la un timp ne dau de înteles ca politicienii ar fi prea "cinici" si prea "puternici" ca sa se mai poata face ceva tind în realitate sa îsi drapeze neputintele, cedarile si responsabilitatile care le revin. Solidara, consecventa si libera de conivente cu oamenii politici – si numai astfel – societatea civila ar putea sa determine destule din evolutiile anului care a mai ramas pâna la Praga. (Cotidianul, 17 noiembrie 2001 si Lumea libera)


Un an pâna la Praga (II), articol publicat in anul 2001