Valerian Stan
Credo ergo sum
"Mândria împiedică dragostea." 

Ziaristii si libertatea lor

Un numar de evenimente din ultima vreme a readus în discutie înca o data, într-un mod care mi s-a parut mai serios ca niciodata, rolul si responsabilitatile presei de la noi. Confruntati deja cu o scadere a credibilitatii pe care nu o mai pot ascunde, patronii si directorii din presa însisi se vad nevoiti sa vorbeasca public despre situatia în care s-a ajuns. Din pacate însa, doua asemenea dezbateri, pe care le-am vazut recent la televizor, par sa nu anunte nimic bun. Si asta din cauza felului în care sunt eludate în continuare cauzele situatiei despre care vorbesc.

Ca si în alte chestiuni de genul acesta, lucrurile trebuie privite din perspectiva a ceea ce se întâmpla în societatile cu traditii democratice (spun asta nu cu pretentia că invoc o experienta infailibila, ci una despre care suntem cu totii de acord că fata de oricare alta pe care o cunoastem este deficitara în masura cea mai mica). Presa nu este independenta în termeni absoluti – si deci nici obiectiva în termeni absoluti – nici în aceste societati. Stim, de exemplu, că destule dintre cele mai importante institutii de presa îsi asuma deschis o orientare politica sau alta. Dupa cum stim ca institutiile de presa sunt si ele întreprinderi ca oricare altele, care nu pot functiona decât în masura în care sunt eficiente economic si că profesia de jurnalist este una "cu o dubla natura - liberala în spirit si salariala în fapt". Prin urmare, adevarurile acestea nu pot fi neglijate nici atunci când judecam ce se întâmpla astazi la noi. Si totusi, ele nu pot sa justifice decât foarte putin din ceea ce se întâmpla astazi la noi.

Lucrul cel mai grav din ultimii doisprezece ani a fost, la noi, devalizarea proprietatii publice, mai ales din cauza felului în care (nu) s-a facut privatizarea acesteia. Daca cineva ar avea curiozitatea sa vada arhivele presei ar constata ca politica absolut iresponsabila a guvernelor de dupa 1989 în chestiunea privatizarii "proprietatii de stat" a fost una tratata complet marginal. În timpul acesta însa, s-ar vedea de asemenea, presa a încasat sume colosale – mai ales ca "publicitate" – de la FPS [Fondul Proprietatii de Stat], de la bancile si societatile de stat. Nu putine dintre institutiile de presa au fost cladite si au functionat prin fraudarea grava a legii si banului public. Se stie de multi ani, ca sa dau numai aceste doua exemple, de provenienta averilor lui Sorin Vântu ori despre datoriile de multe sute de miliarde de lei pe care grupul de presa al lui Adrian Sârbu le are la buget. Si totusi, multi ziaristi (dar si intelectuali importanti ori înalti demnitari) au încasat, si încaseaza înca, pe statele de plata ale celor doi "patroni de presa", sume mari de bani. Fara ca cineva sa vorbeasca ceva despre asta (ziarele Bursa si Cotidianul sunt doua exceptii de care se întâmpla sa am si motive personale sa ma bucur). Iar lucrurile acestea nu sunt întâmplatoare. Organizatiile patronilor din presa – pe care este evident ca oameni ca Vântu si Sârbu si le-au dorit foarte tare – au ca regula fundamentala interzicerea oricaror critici între membrii sai (o adevarata "lege a tacerii", aproape la fel de nociva ca si proiectul Guvernului privind Legea secretului de stat, criticat dur – dar si demagogic, iata – de aceeasi presa).

Amenintarile la adresa libertatii de exprimare din România constituie de multi ani la rând o tema care preocupa Consiliul Europei, Uniunea Europeana, Departamentul de Stat si Congresul Statelor Unite etc. În schimb, pentru organizatiile patronilor presei problema pare ca nici nu exista. Au trecut deja cinci ani de când statul român nesocoteste obligatia pe care o avea, potrivit Rezolutiei 1123/1997 a Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei, de a amenda articolele din Codul penal referitoare la "insulta", "calomnie" si "ofensa adusa autoritatii". În tot acest rastimp, organizatiile despre care vorbesc au fost cu totul si cu totul departe de a face ceea ce erau obligate sa faca prin chiar statutul propriu. Daca solidaritatea în apararea propriilor ziaristi ar fi functionat la fel ca aceea în impunerea "legii tacerii" în folos propriu, autoritatile s-ar fi vazut de mult obligate sa respecte responsabilitatile pe care si le-au asumat prin Constitutie si prin tratatele internationale. Asa ceva nu s-a întâmplat iar unii dintre patronii si directorii de presa au fost nu o data de coniventa - contra unor interese economice substantiale - cu multi dintre oamenii politici.

Ziaristii sunt judecati, si de cele mai multe ori condamnati, în procesele intentate de oamenii politici, nu numai dupa norme penale care aduc atingeri grave libertatii de exprimare ci si dupa reglementari ale dreptului civil (articolele 998 si 999 din Codul civil) vadit desuete si contrare regulilor pe care lumea civilizata le practica astazi în materia libertatii presei. Nu este nici o îndoiala că tocmai o asemenea situatie s-a dorit sa fie evitata atunci când prin Constitutie (articolul 30), s-a dispus că "Delictele de presa se vor stabili prin lege". Aceasta lege nu exista nici azi, la mai mult de un deceniu de la adoptarea Constitutiei. Fara ca organizatiile patronilor si directorilor din presă si organizatiile neguvernamentale menite sa apere libertatea de exprimare (acestea din urma tot mai politizate si mai lipsite de obiectivitate în anii din urma) sa faca ceva.

La toate acestea se adauga si faptul ca ziaristii de la noi nu au practic nici o forma asociativa proprie care sa le apere interesele (salariile lor sunt cel mai adesea ridicole iar veniturile patronilor cel mai adesea uriase). Vulnerabilitatea ziaristilor decurge, deci, atât din lege cât si din lipsa lor de solidaritate (probabil că pe lipsa de solidaritate s-a si mizat atunci când la nivelul organizatiilor patronale [Clubul Roman de Presa] s-au luat decizii ca aceasta, ca un ziarist care pleaca sau este dat afara de la o institutie de presa sa nu fie angajat la nici o alta decât cu acordul patronului de la care a plecat). (Cotidianul, 23 februarie 2002 si Lumea libera)


Ziaristii si libertatea lor, articol publicat in anul 2002