Valerian Stan
Credo ergo sum
„Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar sufletul nu pot să-l ucidă!”

O strategie cu probleme

La sfârsitul anului trecut, într-un anonimat practic deplin, Parlamentul a votat Strategia de securitate nationala a României (Legea de organizare si functionare a Consiliului Suprem de Aparare a Tarii cerea lucrul acesta de exact 11 ani). Mai bine mai târziu decât niciodata, îsi vor fi spus, probabil, oamenii politici. Parafrazîndu-i, eu as raspunde însa "Mai bine niciodata decât asa".

Imprecizia, tratarea savanta a banalitatilor si nesfârsitele divagatii eseistice sunt ceea ce caracterizeaza esential documentul votat în Parlament. Un citat din partea introductiva: "Actuala Strategie de securitate nationala a României este profund marcata de actualitate, de realitatile din societatea româneasca si din lume, precum si de perspectivele previzibile, pe timp scurt si mediu, ale vietii interne si internationale. În acest sens, noutatea Strategiei de securitate nationala a României o reprezinta deschiderea mai larga a acestei problematici si abordarea mai cuprinzatoare a conceptului de securitate nationala, în conditiile cresterii complexitatii si diversitatii aspectelor care au capatat relevanta pentru acest domeniu. Analizele institutionale si de specialitate care au fundamentat Strategia au condus la concluzia ca o asemenea abordare înnoita, novatoare a problematicii securitatii este o chestiune si de necesitate, si de posibilitate". Si se continua astfel pe pagini întregi.

În primii ani de dupa revolutie, în care, stim bine, d-l Iliescu avea o sumedenie de dileme geostrategice (iar primul consilier al dânsului era generalul Vasile Ionel), Strategia proiectata atunci la Cotroceni mustea de nelinistile si dilemele presedintelui. Alarma privind "pericolele generate de presiunile si imixtiunile din afara îndreptate împotriva suveranitatii, independentei, integritatii si unitatii nationale" se îngâna cu numeroasele ambiguitati în definirea politicii României fata de NATO (singurul lucru lipsit de echivoc era cerinta, formulata aproape ultimativ, ca "NATO sa se adapteze la noile conditii din Europa si din lume"). Anii au trecut si Ion Iliescu pare sa se mai fi schimbat si el. Generalul Ionel a iesit la pensie iar noua Strategie – "profund marcata de realitate" – repeta într-una că obiectivul fundamental al României este aderarea la NATO.

Cum vad responsabilii nostri politici si militari ca am putea ajunge la un asemenea obiectiv? Mai bine nu ne-am întreba. Constrâns de spatiul pe care îl am, ma voi opri numai la doua sau trei chesiuni.

Este un adevar elementar pentru oricine că problema "resurselor" este de departe cea mai importanta în capacitatea militara a unui stat. Statele Unite, de pilda, sunt prima dintre superputeri multumita mai ales potentialului său economic, si mai putin geniului – sau, în orice caz, nu unui geniu singular – al strategilor si generalilor lor. Cum rezolvă Strategia noastra problema resurselor? Pur si simplu decretînd-o rezolvata: "România dispune de resursele necesare îndeplinirii obiectivelor cuprinse în Strategia de securitate nationala" (între care "achizitionarea de echipamente compatibile cu cele ale NATO" ocupă un loc de prima importanta). Avem aici de-a face nu doar cu o premisa falsa obisnuita, ci cu una constient falsa, de vreme ce absolut toata lumea stie ca bugetul alocat la noi apararii si sigurantei nationale nu acopera, de multi ani la rând, decât 25 sau 30% din necesar. Ce rost are atunci un asemenea enunt, complet neadevarat, într-un document de importanta pe care ar trebui s-o aiba unul precum cel despre care vorbim este greu de spus. Indiferent ce ar explica autorii documentului si parlamentarii care l-au votat, diletantismul este evident. Si nu are cum sa nu justifice temerea ca pornindu-se de la o premisa atât de falsa - vizînd, repet, o chestiune fundamentala a capacitatii militare a oricarui stat – concluziile la care se ajunge sunt si ele false iar obiectivele stabilite nerealiste.

Apararea si siguranta nationala au fost si sunt si ele, asemeni sanatatii publice, învatamântului s.a.m.d. grevate serios de insuficienta cronicizata a resurselor. Confruntati cu o realitate pe care nici zidurile groase ale cazarmilor nu o mai pot ascunde, generalii au sfârsit prin a recunoaste si ei că soldatii sunt hraniti si echipati mai mult decât nesatisfacator. Nesatisfacatoare – si mult prea departe de a asigura "interoperabilitatea" cu NATO – este si dotarea cu tehnică militara.

Cât priveste lipsa de progrese în profesionalizarea armatei, trebuie spus ca ea este o consecinta mai ales a unor remanente doctrinare, din anii de pâna în 1990, când "apararea tarii" era conceputa drept o "cauza si opera a întregului popor". Mai ales asa se explica faptul ca serviciul militar este în continuare obligatoriu. Auzim nu o data generali sau oameni politici – chiar dintre aceia carora le datoram noua Strategie nationala - explicînd că România este prea saraca pentru a-si permite sa treaca la o armata de profesionisti. Ceea ce e mai mult decât discutabil. Cheltuielile care se fac an de an cu echiparea, hranirea, cazarea si instruirea fiecarui contingent (de 100 sau 200 de mii de tineri) nu pot sa fie mai mari – sau, în orice caz, nu sensibil mai mari – decât acelea cu un corp de militari profesionisti, dimensionat la nevoile unei tari precum România (care îsi mai si propune sa-si "interoperabilizeze" armata, în vederea integrarii, cu aceea a NATO). Asadar, gradul actual, extrem de scazut, al profesionalizarii armatei - undeva în jur de 10% în cazul fortelor terestre - este si el mai ales consecinta unei strategii politico–militare inadecvate. Iar lucrul acesta riscă să greveze decisiv, alaturi de altele, obiectivele pe care România si le propune în planul sigurantei nationale. (Cotidianul, 6 aprilie 2002 si Lumea libera)


O strategie cu probleme, articol publicat in anul 2002