Valerian Stan
Credo ergo sum
„Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar sufletul nu pot să-l ucidă!”

Târziu sau prea târziu?

Nu se mai îndoieste nimeni, d-l Iliescu are, în acest din urma mandat al sau, o strategie ambitioasa a "reconcilierii". La putine saptamâni de la revenirea la Palatul Cotroceni, consilierii presedintelui au anuntat o atitudine noua, spectaculoasa, fata de Casa Regala. Sunt deja câteva luni bune de când relatiile dintre presedinte si Regele Mihai sunt perfect armonioase, asa cum absolut nimeni nu ar fi putut sa le anticipeze vreodata. Casa Regala pare sa nu mai fie preocupata de nimic din suferintele pe care românii le-au îndurat sub totalitarismul comunist, si nici de marile dificultati pe care au fost si sunt siliti sa le suporte, mai ales din cauza oamenilor politici, în anii de dupa revolutie. În timp ce d-l Iliescu ne spune ca a abjurat definitiv tot ce a gândit, a spus si a facut timp de decenii împotriva Monarhiei si a Regelui Mihai.

Dupa concilierea cu Regele, a urmat invitarea la Cotroceni si decorarea celor mai importanti ziaristi români de la Europa libera. Într-o singura zi s-au risipit adversitati care au durat decenii. Ion Iliescu nu mai e "comunistul care a facut atâta rau României" iar radioul în cauza nu mai e nici el "o oficina a imperialismului american".

Indiscutabil, presedintele are toate motivele sa se felicite pentru ceea ce a reusit. Ne aducem aminte ca în primii ani de dupa revolutie nimic nu îl irita mai tare pe d-l Iliescu decât ca esua sistematic în ambitia, marturisita, de a "realiza" – el, si nimeni altcineva – "reconcilierea nationala". Erau anii – O, tempora... – în care Corneliu Coposu era patriarhul principiilor si bunului simt si în care nimeni n-ar fi anticipat că intelectualii Aliantei Civice si GDS vor ajunge agentii electorali ai lui Ion Iliescu.

Probabil tocmai când se astepta mai putin, pentru ca parea ca nimic nu-i mai sta în cale, d-l Iliescu a avut parte de o mare surpriza din partea unuia dintre cei mai respectati detinuti politici anticomunisti, Remus Radina. D-l Radina s-a stabilit în capitala Frantei în anul 1980, anul în care a fost constrâns de autoritatile comuniste sa paraseasca tara. Surghiunirea sa a survenit dupa publicarea marturiei autobiografice "Testamentul din morga", prefatata de dramaturgul Eugen Ionescu (în anii anteriori, Remus Radina petrecuse aproape zece ani în închisorile comuniste). D-l Radina a refuzat decoratia pe care i-a acordat-o foarte recent presedintele, explicîndu-si gestul prin aceea ca "nu a uitat raul pe care Ion Iliescu l-a facut si îl face înca poporului român". Într-un interviu pe care ziaristul Ilie Mihalcea de la Paris i l-a luat pentru a fi publicat în presa din tara – lucru care, evident, nu s-a întâmplat – d-l Radina vorbeste despre ceea ce-a facut Ion Iliescu în anii în care a fost înalt responsabil comunist, dar si despre raspunderile care îi revin dupa revolutie, pentru starea proasta si coruptia grava din societatea româneasca, pentru că "inundă comunitatile române din Occident cu agenti ai Securitatii" etc.

Că atitudinea d-lui Radina – de o etica impecabila, în opinia mea – a fost o surpriza pentru semnatarii decretului de decorare (Ion Iliescu si mai tânarul sau camarad Adrian Nastase) ne-o spune si faptul ca înainte de a i se conferi decoratia nimeni nu l-a întrebat pe fostul detinut politic daca o accepta sau nu. Daca crede ca respectiva distinctie îl onoreaza sau dimpotriva. D-l Oliviu Gherman – la asa un presedinte, asa ambasador – l-a convocat pur si simplu la ambasada "pentru a-i fi decernata înalta distinctie" (Monitorul Oficial era deja tiparit, iar medalia, la Paris).

Buna parte din eforturile obsesive ale d-lui Iliescu de a-i reconcilia pe români (mai ales cu sine însusi) nu sunt, în opinia mea, nimic mai mult decât vânare de vânt. Departe de mine gândul că nu sunt necesare gesturi vrînd sa vindece rani istorice ori sa puna capat adversitatilor care nu-si mai au rostul. Însa d-l Iliescu ar trebui sa vada cu ceva mai multa atentie ce se poate face si ce nu, daca pentru un gest sau altul e doar târziu sau prea târziu. Înainte de orice pentru d-l Iliescu ar trebui sa fie elementar că un om politic cu cariera sa nu are cea mai fericita vocatie de a concilia o societate cum e cea a noastra, astazi. Apoi, domnia sa a semanat prea mult vânt în primii ani de dupa revolutie pentru ca acum sa aiba pretentia sa îi reuseasca chiar totul. Timpul pierdut în acei ani cu instigarea împotriva taranistilor, a Regelui, "mosierilor" ori detinutilor politici face ca astazi sa fie prea târziu sa te mai "conciliezi" cu oameni ca Remus Radina, Paul Goma si altii apartinînd istoriei noastre cele mai demne. În plus, fortînd prea mult lucrurile, d-l Iliescu ar putea sa aiba în manualele de istorie probleme de identitate ideologica dintre cele mai serioase. Pentru că nu e un lucru simplu sa fixezi în istorie un personaj care a fost bolsevic în tinerete, anticeausist frustrat mai târziu, nici cal nici magar la maturitate si mai regalist decât Regele la batrânete. (Cotidianul, 22 iunie 2002 si Lumea libera)


Târziu sau prea târziu?, articol publicat in anul 2002