Valerian Stan
Credo ergo sum
„Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar sufletul nu pot să-l ucidă!”

Un pragmatism îndoielnic

Era si de asteptat, acordul garantînd imunitatea militarilor americani în fata Curtii Penale Internationale continua sa aiba ecouri. Responsabilii de la Bucuresti au avut parte de critici aspre din aproape toate partile. Cei mai multi comentatori au vorbit despre o gafa tradînd amatorismul. Criticile de acasa au rimat cu cele din presa europeana, unde termenii au fost uneori înca si mai severi; o prestigioasa publicatie franceza a sugerat practic ca România nu ar fi capabila decât sa tradeze.

Desigur, judecatile definitive sunt cel mai adesea riscante atunci când privesc istoria "la timpul prezent". Ceea ce înseamna ca nu este cu totul exclus ca mai devreme sau mai târziu semnarea acordului cu Statele Unite sa ne apara altceva decât o eroare; o decizie judicioasa, poate, datorata unei capacitati exceptionale a diplomatiei noastre, capacitate care ne scapa azi, de a anticipa cursul istoriei. Deocamdata, însa, mai toate argumentele duc la concluzia ca Bucurestiul a gresit.

Ultimii ani au adus în viata internationala un numar de complicatii care nu aveau cum sa nu puna Occidentului probleme dintre cele mai serioase. Sfârsitul "razboiului rece" e prima dintre ele, cronologic, dar si în privinta consecintelor. Redefinirea raporturilor cu Estul fost comunist si, în mod special, "integrarea" lui au impus Vestului nu doar costuri uriase dar si probleme de coeziune si solidaritate pe care nu le cunoscuse, si pe care probabil nici nu le anticipase, timp de o jumatate de secol. Acutizarea conflictului israeliano-palestinian si proliferarea fara precedent a terorismului (inclusiv ca o consecinta a conflictului amintit) au adus si ele dificultati serioase. Alianta internationala antiterorista, o solidaritate impresionanta cu America de dupa atacul din 11 septembrie, este în aceste saptamâni pusa în cauza de divergentele privind intentia administratiei Bush de a declansa razboiul împotriva Irakului eternului Saddam Hussein. Ceea ce abia se putea banui în urma cu putine saptamâni e acum la lumina zilei: Occidentul de pe cele doua tarmuri ale Atlanticului este divizat. Statele Unite si Uniunea Europeana, Statele Unite si partenerii ei europeni din NATO se afla deja în mai multe diferende strategice (venind sa se adauge unei competitii economice si financiare tot mai acerbe). Daca si în ce mod va reusi Occidentul sa evite escaladarea neîntelegerilor si competitiilor litigioase - iata o noua provocare a lumii de astazi.

Eroarea Bucurestiului mai ales în asta consta: ca desi putea si trebuia sa prevada, nu a prevazut - iar daca a prevazut, cu atât mai rau - că semnînd acordul cu SUA, ca prima tara din lume care a facut lucrul acesta, a ridicat un obstacol în plus în calea rezolvarii diferendelor dintre America si Europa Occidentala. (Este stiut, UE reproseaza României ca a nesocotit recomandarea pe care i-o facuse de a amâna semnarea acordului cu o luna, pâna când la nivelul UE s-ar fi adoptat o atitudine unitara în privinta pozitiei SUA fata de CPI.)

L-am auzit pe ministrul de Externe, d-l Geoana, explicînd ca prin decizia sa România ar fi fost de fapt cât se poate de pragmatica, urmarindu-si un obiectiv imediat foarte important, intrarea în NATO la summitul de la Praga. Ma îndoiesc ca d-l Geoana are dreptate. Nu în sensul că la Praga ar fi exclus ca România sa fie invitata sa adere la Alianta Nord-Atiantica (cu toate ca luna noiembrie ar putea sa se dovedeasca mai îndepartata decât credem noi astazi iar singurul capitol la care România nu sta prost e cel al dorintei de a fi primita în NATO). D-l ministru nu are dreptate principial vorbind, în sensul că amestecul în neîntelegerile dintre Washington si Bruxelles îsi va proba foarte curând lipsa de inspiratie si "pragmatism".

O decizie cu adevarat pragmatica ar fi fost aceea care ar fi menajat disensiunile despre care vorbesc; si asta nu în primul rând din ratiuni de etica a relatiilor internationale, ci din nevoia prezervarii statu quo-ului euroatlantic, indispensabil destinului unei tari precum România, a carei sansa istorica tine astazi de integrarea în UE în cel putin egala masura ca de integrarea în NATO. Iar daca o asemenea atitudine ar fi adus României, pe lânga beneficiile de ordin practic, un plus de prestigiu, atunci cu atât mai bine tarii si conducatorilor ei. Prin urmare, eu cred, bunaoara, ca daca solicitarii americanilor de semnare a acordului s-ar fi raspuns ca, în chestiunea CPI, România, tara candidata la NATO, va urma conduita statelor membre ale Aliantei (când o asemenea conduita se va fi convenit la nivelul organizatiei), atunci nimeni nu ar mai fi avut sa faca cuiva vreun repros.

Daca asa ceva nu s-a întâmplat, ma tem ca "pragmatismul" invocat de d-l Geoana a avut în vedere mai ales calculele politice ale propriului partid. Cu alte cuvinte, mă tem ca d-nii Iliescu si Nastase au mizat totul pe Praga 2002, spunîndu-si probabil ca reusita va fi un mare atu în alegerile de peste doi ani. Iar daca alegerile din 2004 le vom câstiga intrînd în NATO, îsi vor fi continuat ei rationamentul, pe cele din 2008 le vom câstiga intrînd în Uniunea Europeana (stiut fiind ca anul 2007 este orizontul despre care se vorbeste cel mai frecvent în legatura cu aderarea României la UE). Daca lucrurile stau cu adevarat asa, nu ne mai ramâne decât sa vedem daca smecheria si specula cu oportunitati pot sa tina locul reformelor în plan intern si al seriozitatii si onorabilitatii în politica externa. (Cotidianul, 31 august 2002 si Lumea libera)


Un pragmatism îndoielnic, articol publicat in anul 2002