Valerian Stan
Credo ergo sum
"Mândria împiedică dragostea." 

Un caz-paradigma

Se împlineste în curând un an de când cazul Vacaroiu–Sorin Ovidiu Vântu se afla în atentia publica. Povestea a început cu putin înainte de declansarea scandalului FNI, o escrocherie evaluata neoficial la mai mult de 2 miliarde de dolari (avocatul Ioanei Maria Vlass, responsabilul formal al afacerii, a vorbit de aproape dublu). În primavara lui 2001 vicepresedintele Senatului (si al PDSR) se întelege cu Sorin Ovidiu Vântu - în baza unui contract în toata regula, cum se va dovedi mai târziu - sa înfiinteze o banca al carei presedinte va fi înaltul demnitar; cu putin timp înainte de acest moment (si de prabusirea FNI), Ovidiu Vântu a încasat de la FNI peste 400 de miliarde de lei.

Dupa alegerile din 2000, câstigate de partidul sau, d-l Vacaroiu devine presedinte al Senatului. Presa reclama incompatibilitatea grava în care se afla al doilea demnitar al tarii (la 5 ianuarie 2001, a fost publicata si scrisoarea deschisa pe care am adresat-o presedintelui PDSR, Adrian Nastase, caruia îi ceream sa intervina). Câteva luni mai târziu, România libera intra în posesia contractului dintre Vacaroiu si Vântu si îl publica. Din document rezulta ca în schimbul "acceptarii exercitarii functiei de presedinte al acestei banci" vicepresedintele Senatului României primeste suma de 10,8 miliarde de lei (echivalînd, la acea data, cu mai bine de 700.000 de dolari). Vacaroiu neaga, ezitant si destul de necredibil, ca ar fi primit suma respectiva si da în judecata România libera. Desi purtati prin tribunale, Petre Mihai Bacanu si colaboratorii sai continua investigatiile si reusesc sa gaseasca noi dovezi: timp de aproape un an, presedintele Senatului a încasat, în contul sau bancar, câte 3.000 de dolari pe luna de la presedintele în exercitiu al bancii, cel care i-a urmat dupa ce el s-a retras, fortat, în 2001. Dezvaluirile sunt urmate de dezmintiri improvizate, înca si mai putin credibile, sugerate d-lui Vacaroiu, în chiar fata ziaristilor, de unii din colegii sai de partid (banii ar fi reprezentat un împrumut care îi fusese restituit în rate lunare de 3.000 de dolari).

Pentru că situatia devenise mai proasta ca oricând, partidul se solidarizeaza, explicit, în cadrul unui for oficial, cu liderul sau. Seful statului însusi intervine si el si califica acuzatiile aduse d-lui Vacaroiu drept "simple calomnii si facaturi".

Cazul d-lui Vacaroiu este paradigma perfecta a situatiei grave în care s-a ajuns (pentru situatia despre care vorbesc este suficient doar acest enunt, acceptat unanim ca un adevar indubitabil – România este astazi una din cele mai corupte tari din lume). Desigur, faptul ca e destul de probabil ca în conturile presedintelui Senatului sa fi intrat câteva zeci sau sute de mii de dolari din escrocarea câtorva sute de mii de oameni nu e nici pe departe lucrul cel mai grav. Lucrul cel mai grav posibil este ca avem dovada peremptorie a principalei cauze a coruptiei din România si, înca si mai grav, a lipsei oricarei sanse ca lucrurile sa se mai îndrepte. Prima cauza a coruptiei din România este că demnitarii si oamenii politici se folosesc de pozitiile pe care le au în interes personal si ca sunt perfect solidari, pâna la cel mai înalt nivel, atunci când se pune problema sa raspunda pentru faptele lor.

Interventia presedintelui Iliescu si a conducerii partidului aflat la guvernare în favoarea lui Nicolae Vacariu nu e deloc întâmplatoare. Pe Ion Iliescu nu l-a luat deloc gura pe dinainte, asa cum s-a mai sugerat pe ici, pe colo, dimpotriva, gestul sau mi se pare bine calculat si are o miza pe care sunt surprins ca mai toata lumea pare sa n-o vada. Cum se stie, procesul pe care Vacaroiu i l-a intentat lui Petre Mihai Bacanu este în curs iar ultimele dezvaluiri ale României libere par sa fie decisive pentru solutia pe care o vor da judecatorii. Iar daca înaltul demnitar, un fruntas al partidului d-lor Iliescu si Nastase, va pierde procesul, consecintele ar putea sa fie dintre cele mai putin previzibile. Solidarizîndu-se simultan cu d-l Vacaroiu, Ion Iliescu, Adrian Nastase si partidul lor au vrut sa trimita un mesaj clar Justitiei cu privire la verdictul pe care presedintele si partidul la putere îl asteapta în acest dosar.

Asadar, în acest moment situatia e practic fara iesire iar miza foarte mare. Ion Iliescu, Adrian Nastase si camaradul lor si-au jucat practic toate cartile. Sigur ca da, data fiind miza de care vorbesc nu e exclus ca asupra judecatorilor sa se încerce si alt gen de presiuni, ferite de ochii publicului; stim bine ca d-nii Iliescu si Nastase nu au din punctul acesta de vedere prea multe inhibitii. Problema care mai ramâne e responsabilitatea cu totul exceptionala care revine judecatorilor învestiti cu judecarea acestui dosar. Un dosar care, indiferent cum se va închide, va ramâne cu siguranta în istorie. Daca în tara va fi condamnat, Petre Mihai Bacanu va câstiga fara nici o problema la Strasbourg, iar cazul sau va fi unul care va dezonora grav Justitia româna [prin Hotararea CEDO din 10 februarie 2009, Romania a fost condamnata pentru violarea dreptului la un proces echitabil si a libertatii de exprimare]. Daca, dimpotriva, Justitia îsi va face datoria, atunci ar putea sa redevina legitima, dupa atâtia ani de promiscuitate, asteptarea ca în sfârsit lucrurile se vor schimba esential.

Desi ar putea sa para altfel, solidaritatea presei scrise în acest caz a fost - si este – foarte importanta. Clubul Român de Presa a inspirat aici o atitudine în perfect acord cu rolul pe care presa îl are de jucat în societate. (Cotidianul, 19 octombrie 2002 si Lumea libera)


Un caz-paradigma, articol publicat in anul 2002