Valerian Stan
Credo ergo sum
"Mândria împiedică dragostea." 

Despre un esec

Un anunt pe care Asociatia Pro Democratia l-a facut la jumatatea lunii august a trecut practic neobservat. Conducerea Asociatiei înstiinta ca s-a esuat în încercarea de strângere a semnaturilor necesare introducerii în Parlament a unui proiect de Cod electoral. Initiativei Pro Democratia i se asociasera, în primavara, un numar de douasprezece organizatii neguvernamentale, cele mai cunoscute fiind Alianta Civica, Liga Pro Europa, Confederatia Sindicala Cartel Alfa, Asociatia Studentilor din Universitatea Bucuresti. Proiectul Codului electoral avea în vedere patru obiective: reducerea numarului de senatori si deputati, introducerea votului uninominal, un control mai eficace asupra finantarii partidelor si înfiintarea unei autoritati electorale permanente. Din comunicatul conducerii Pro Democratia aveam sa aflam si cauza din care esuase initiativa - numarul insuficient al semnaturilor strânse, 150.000 din "cel putin 250.000" cât prevede Constitutia.

Nereusita din cazul de fata nu e una oarecare. Ea este înainte de orice proba cea mai concludenta a capacitatii tot mai modeste a societatii civile de la noi de a amenda ceea ce este amendabil în "decizia politica în stat". Definitia pe care Ernest Gellner a propus-o societatii civile merita reprodusa aici nu doar pentru ca e una din cele mai complete dar si pentru ca mi se pare ca poate sa tina locul celui mai exact comentariu care s-ar putea face cu privire la situatia despre care vorbim. "Societatea civila", scria profesorul praghez, "reprezinta acel ansamblu de institutii non-guvernamentale diverse, suficient de puternic pentru a contrabalansa statul si care, fara a-l împiedica sa-si îndeplineasca rolul este totusi capabil sa-l împiedice sa domine si sa atomizeze restul societatii".

Este astazi în România societatea civila "suficient de puternica pentru a contrabalansa statul"? Codul electoral preconizat de organizatiile neguvernamentale viza teme într-adevar importante ale constructiei politice si statale. A devenit de mult evident, de exemplu, că o alta modalitate de alegere a Parlamentului decât cea actuala, pe liste de partide, se impune cu stringenta. Alte schimbari, atât de necesare si ele si atât de des reclamate, numai de aici ar fi putut sa plece – de la regândirea si reconstructia celei dintâi institutii politice si statale, Parlamentul.

Nu cred sa-i fie cuiva prea greu sa banuiasca cum au vazut oamenii nostri politici acest esec al societatii civile. Dupa cum nu cred sa fie prea multi cei care sa nu fie de acord ca în ultimii ani involutiile serioase de la nivelul vietii politice si institutionale – inclusiv coruptia endemica, politizarea Justitiei etc – se explica si prin dificultatile cu care se confrunta societatea civila.

O întrebare care vine de la sine este ce sanse sunt ca societatea civila sa-si recapete pozitiile de pe care mai cu seama în primii ani de dupa revolutie a reusit - într-o masura care a contat în mod sigur – sa "contrabalanseze statul". Sigur ca da, o chestiune preliminara ar putea sa fie aceasta - daca, în conditiile în care România e pe cale sa adere la "structurile" occidentale, societatea civila mai este chiar atât de importanta sau daca nu cumva evolutiile noastre vor fi determinate în suficienta masura de regulile si rânduielile societatii careia ne vom integra. Eu cred ca si în continuare o societate civila puternica nu poate fi decât foarte importanta. Unul din mai multele argumente care ar putea fi aduse este că, vedem cu ochii nostri, chiar si în societatea occidentala este nevoie de o opozitie eficace la coruptia guvernamentala, la extremisme, la tentatiile autoritariste – ineluctabile - ale statului etc. Revenind, sansele ca societatea civila sa-si redobândeasca influenta cred ca tin în mod esential de un proiect comun care sa-si propuna simultan trei lucruri: refacerea credibilitatii, profesionalizarea si solidarizarea institutiilor societatii civile.

Sunt date care arata ca esecul proiectului Pro Democratia se explica mai ales prin diminuarea drastica în ultimii ani a încrederii în societatea civila. Din cauze asupra carora am insistat cu alte ocazii, anii cei mai nefasti au fost, din punctul acesta de vedere, cei ai guvernarii CDR–Emil Constantinescu. Am întâlnit nu de mult ideea ca Alianta Civica s-ar fi "autodistrus" pentru ca ar fi vrut sa impuna tuturor "puritatea" ei morala. Că lucrurile nu stau asa ne-o arata, între mai multe altele, faptul ca societatea civila, Alianta Civica mai ales, a platit scump îngaduinta cu care a privit prestatia celor pe care i-a girat si i-a adus la guvernare. Numai cine nu vrea nu întelege ca taranistii si d-l Constantinescu, arhangheli pâna atunci ai integritatii la guvernare, s-au compromis mai ales pentru ca au perpetuat promiscuitatea mostenita de la Ion Iliescu si PDSR. (Regret cât pot de sincer ca trebuie sa vorbesc despre asta, dar momentul în care am fost îndepartat de la conducerea Departamentului de Control al Guvernului a contat cât se poate de mult în evolutiile ulterioare; spun asta, mai credibil decât mine, fiecare din analizele din acea perioada ale sociologilor.)

Revenirea fara ezitari la criteriile definitiei proprii mi se pare esentiala pentru refacerea credibilitatii societatii civile. Pentru că lipsa de credibilitate, mai ales ea, echivaleaza în situatia de astazi de la noi chiar cu inexistenta societatii civile. (Cotidianul, 9 noiembrie 2002 si Lumea libera)


Despre un esec, articol publicat in anul 2002