Declansata în toamna trecuta, actuala criza irakiana pare înca departe de deznodamânt. La 8 noiembrie 2002 Consiliul de Securitate al ONU a adoptat în unanimitate un proiect american de rezolutie privind inspectarea arsenalului militar irakian (Rezolutia 1441). Unanimitatea a fost obtinuta de americani dupa acceptarea câtorva obiectii pe care Rusia si Franta le formulasera înainte de votul final. Dupa adoptare, documentul ONU este respins de Parlamentul de la Bagdad însa este acceptat de Saddam Hussein (un joc diplomatic vrînd, se pare, sa-l puna într-o lumina favorabila pe liderul irakian, tinta declarata a Administratiei Bush).
Rezolutia Consiliului de Securitate parea sa fi pus capat disensiunilor de pâna atunci. Dar nu a fost sa fie asa. Imediat dupa votul Consiliului de Securitate, Statele Unite si Marea Britanie au anuntat ca ele considera că adoptarea Rezolutiei ONU echivaleaza cu autorizarea interventiei militare în Irak. Convinse că adevarul e doar de partea lor, ba parca prea convinse si prea inflexibile, în saptamânile care au urmat cele doua tari au trecut la pregatiri efective de razboi. Rusia, Franta si China, celelalte trei membre permanente ale Consiliului de Securitate, au respins interpretarea Washingtonului si Londrei. Ele au apreciat, într-o declaratie comuna, că, dimpotriva, Rezolutia 1441 "exclude orice recurgere automata la forta" si că inspectiile expertilor ONU trebuie sa continue pe toata durata mandatului încredintat de Consiliul de Securitate.
Din acest moment disensiunile se extind si se adâncesc cu aproape fiecare zi. Nici mai devreme si nici mai târziu decât în plina criza, în care de nimic nu ar fi fost mai mare nevoie decât de gesturi care sa nu separe si mai mult, Franta si Germania anunta un proiect de unificare, "federala", "în interiorul Uniunii Europene". Vrînd parca sa replice anuntului franco–german, opt state europene semneaza un apel la solidaritate cu Statele Unite. Dintre cele opt state, cinci sunt membre ale UE (Marea Britanie, Italia, Spania, Danemarca, Portugalia) iar trei urmeaza sa devina începînd cu 1 ianuarie 2004 (Cehia, Polonia si Ungaria). Liderii celor opt tari sustin planurile americane cu toate ca în tarile lor populatia se declara în mare majoritate împotriva acestora. Si desi în exact aceleasi zile Parlamentul European vota o rezolutie împotriva unei solutii militare în Irak. Un document sustinând pozitia SUA aveau sa semneze peste câteva zile si alte zece state europene, candidate la NATO (asa zisul "Grup de la Vilnius"): Albania, Bulgaria, Croatia, Estonia, Letonia, Lituania, Macedonia, România, Slovacia si Slovenia.
Dupa ONU si UE, disensiunile apar – fara precedent în istoria de 54 de ani a Aliantei - si la nivelul NATO. Franta, Germania si Belgia resping cererea pe care Turcia a facut-o, la insistentele SUA, se spune, de a primi ajutor militar în cazul declansarii razboiului si al ripostei Irakului. Peste o saptamâna, un compromis salveaza momentul dar pare sa dea prea putine garantii ca NATO va mai fi vreodata ce a fost.
Lipsa de eficacitate a diplomatiei transatlantice e dublata de lipsa de diplomatie. Crezînd probabil ca rascumpara comparatia pe care un fost ministru german al Justitiei a facut-o nu de mult între presedintele Bush si Hitler, secretarul american al Apararii Donald Rumsfeld a comparat Germania cu Libia si Cuba. La rândul lor, oficialii francezi si germani critica "unilateralismul si aroganta americana" (ministrul francez al Apararii, Alliot-Marie: "Nu mai suntem în preistorie, când cel mai puternic se impunea prin forta în fata celui mai slab"). Ministrul american de Razboi revine si, inepuizabil, seamana discordie: "Franta si Germania sunt Europa învechita. Centrul de greutate european se muta spre est, unde exista o multime de noi membri" (tarile foste socialiste, pe care, stim, Statele Unite le-au sustinut sa intre în NATO).
Fata cu un Occident cuprins de disensiuni – transatlantice dar si intraeuropene – Rusia nu poate fi, of course, decât "dubitativa", atenta la interesele din Golf dar si la avantajele pe care i le poate aduce, vorba presedintelui Putin, "aderarea la partidul pacifist franco–german" si prezervarea "noii prietenii dintre Moscova si Washington". China nu are nici ea prea multe argumente pentru o logica diferita.
Sunt câteva luni bune de când disensiunile transatlantice si intraeuropene ne obliga sa ne întrebam daca nu cumva o noua ordine mondiala – "postoccidentala" - e deja inevitabila. Si daca da, ce va însemna lucrul acesta. Si ce merite sau, dimpotriva, ce responsabilitati le vor reveni actualilor lideri occidentali pentru ceea ce va urma.
PS În textul de saptamâna trecuta am scris ca escrocheria FNI este evaluata la circa 2–4 miliarde de dolari, si nu la 24 de miliarde, cum s-a tiparit, în Cotidianul. (Cotidianul, 22 februarie 2003 si New York Magazin)
Occidentul: câteva luni de surprize, articol publicat in anul 2003