Valerian Stan
Credo ergo sum
Creștinismul e despre omul ce se va îndumnezei în veșnicie, iar nu despre clipa de suferință de aici.

Inamicii libertatii

Aflăm de la scriitorul Dumitru Tepeneag ca un articol care i-a fost publicat de curând de Cotidianul i-a fost refuzat anterior de Ziarul de duminica. Textul reputatului scriitor era, asa cum autorul însusi l-a categorisit, "un portret în acva-forte" a primului-ministru Adrian Nastase, vrînd sa exprime ceea ce d-l Tepeneag ne spune ca vede cu ochii sai: "amestecul de siguranta de sine, aroganta si confuzie intelectuala care se poate citi pe chipul primului ministru adresîndu-se publicului parca prin somn". Refuzînd sa publice articolul, conducerea Ziarului de duminica a "motivat" ca textul ar fi constituit un "atac la persoana primului ministru".

Dar, te întrebi, ce explicatie e asta de vreme ce în alte ziare (tot mai putine, e adevarat) d-l Nastase are nu o data parte de articole vizînd chestiuni mult mai grave ale comportamentului sau public? Cum ar fi averea sa impresionantă si explicatiile foarte subtiri pe care el le dă în privinta asta. Sau solidaritatea afisata, influentînd Justitia, cu destui dintre marii infractori ai acestor ani, cum ar fi Gabriel Bivolaru, parlamentarul care a furat dintr-o banca de stat nu mai putin de 2.200 de miliarde de lei.

Ziarul de duminica (al carui director este Lucian Mândruta) a refuzat textul d-lui Tepeneag nu din scrupule deontologice, cum a explicat, ci pentru că publicatia apartine lui Adrian Sârbu, cel care de mai multi ani are datorii la buget, mai ales prin postul Pro Tv, de ordinul sutelor de miliarde de lei. Atunci când e vorba de cineva de care nu depinde iertarea de datorii, deontologia lui Adrian Sârbu si a ziaristilor lui are alte criterii decât în cazul d-lui Nastase. Numai pentru că fac parte din partidul lui Iuliu Maniu, caruia ca activist stalinist Silviu Brucan i-a facut un rau imens, taranistii sunt de cele mai multe ori linsati în emisiunile acestuia si ale tânarului Lucian Mândruta. Reamintesc doar episodul - care n-a mai fost considerat un "atac la persoana" - în care Silviu Brucan l-a calomniat în modul cel mai abject pe Vasile Lupu, acuzîndu-l ca a fost securist (si alegîndu-se în cele din urma cu o binemeritata condamnare penala).

În cazul de fata doua lucruri mi se par unul mai rau decât celalalt. Primul ca cenzura a ajuns sa ia la noi si aceasta forma atât de grava, însemnînd controlul Guvernului asupra institutiilor de presa cu datorii la buget (aflu mai nou ca nu numai Pro Tv se afla în situatia asta, ci si alte doua televiziuni, Antena 1 si Tele 7abc). Că asa ceva e lucrul cel mai rau posibil ne-o spune inclusiv ultimul raport al Comisiei Europene, în care cazul postului Pro Tv si al controlului guvernamental asupra sa figureaza explicit. Într-o tara în care coruptia guvernamentala nu mai are grad de comparatie iar capriciile si rumorile narcisiste ale primului ministru conteaza atât de mult, cenzurarea unui intelectual precum Dumitru Tepeneag are valoarea unei paradigme cu semnificatiile cele mai profunde. (Si care ne spune câte ceva chiar si despre lipsa de solidaritate a intelectualilor în apararea propriilor libertati - o conditie sine qua non a libertatii concetatenilor lor.)

Cel de-al doilea lucru extrem de rau este ca presa însasi are partea ei de vina. Si asta pentru că unii dintre patronii si conducatorii institutiilor de presa au acceptat sa dea independenta si libertatea televiziunilor si ziarelor lor în schimbul unor avantaje economice foarte mari si al înlesnirilor fiscale venite de la Guvern. Atunci când vorbim despre inamicii libertatii presei, cred ca nu e nimic exagerat sa punem, în privinta consecintelor, semnul egalitatii între coruptie si îngradirile impuse de regimurile autoritariste.

Cineva ar putea sa spuna ca responsabilitatile ar trebui privite individual si nu la nivelul întregii prese. Eu cred altceva, si anume ca într-o societate ca a noastra, în care coruptia oficialilor e atât de raspândita, presa are putine sanse sa îndrepte ceva daca ea însasi are probleme de acelasi fel. Din punctul acesta de vedere, Clubul Român de Presa, organizatia patronilor si directorilor din presa, mi se pare ca are o raspundere cât se poate de directa. Asumîndu-si la constituire sa militeze pentru deontologia profesionala, pentru apararea intereselor ziaristilor si pentru o guvernare transparenta si integra, CRP a ratat cu timpul practic tot ce se putea rata. Inclusiv prin solidaritatea – constanta si cât se poate de suspecta – cu aceia care în schimbul unor mari avantaje economice au ales sa-si puna televiziunile si ziarele la dispozitia politicienilor aflati la guvernare. (Cotidianul, 8 martie 2003 si New York Magazin)


Inamicii libertatii, articol publicat in anul 2003