Valerian Stan
Credo ergo sum
Creștinismul e despre omul ce se va îndumnezei în veșnicie, iar nu despre clipa de suferință de aici.

Prestidigitatorul

Presedintele Ion Iliescu ramane, orice s-ar spune, un maestru al inscenarilor. Prin frauda a pus acum cinci ani mana pe putere, si tot asa o pastreaza si azi. De o abilitate cu totul aparte, si bine servit de Televiziune si o parte a Securitatii, el a reusit sa dea in timp guvernarii sale aparenta unei oarecari corectitudini, cu toate ca in dosul ei se ascundeau de multe ori cele mai grosolane malversatii. D-l lliescu este de aceea pentru mine un prestidigitator desavarsit. Asta explica, cred eu, si de ce in episodul de la Comisia Decembrie 1989 multa lume n-a putut sa descifreze inca o capodopera a Marelui Maestru.

Se stie ca obsesia cea mai chinuitoare a d-lui Iliescu este aceea ca, desi demnitatea pe care o ocupa l-ar indreptati, nu reuseste - si dupa mine nici nu va reusi vreodata - sa infaptuiasca el reconcilierea nationala. Si asta, in primul rand pentru ca d-l lliescu, produs reprezentativ al ideologiei comuniste, totalitara in insasi esenta sa, este incapabil structural de o asa lucrare. Reconcilierea presupune dialog, concesii si renuntari. Uneori chiar si la o parte din putere. Or, asa ceva pe d-l lliescu il scoate din minti. Pentru el puterea este absoluta sau nu este.

Cu toate astea, ori de cate ori i se ofera prilejul - iar atunci cand nu i se ofera si-l ofera singur - presedintele nu ezita sa acuze el pe altii de perpetuarea discordiei nationale. Teza lui cea mai draga, intrata de acum in folclorul politic, este aceea cu Opozitia cea intoleranta si ranchiunoasa. Dupa ce in tara teoria a inceput sa-si cam piarda adeptii, d-l lliescu s-a straduit s-o impuna in exterior, comunitatea internationala fiind preocupata si ea, evident, de dizarmoniile de la noi. Pornit dintr-o asemenea preocupare, mesajul diplomatiei occidentale cel putin a devenit in ultimul timp tot mai explicit.

Nu mult dupa ce a fost desemnat de presedintele Clinton ambasador al Statelor Unite in Romania, d-l Alfred Moses a facut urmatoarea declaratie publica: "... Guvernul nostru ar prefera sa vada o coalitie de centru puternica in Romania, daca ar exista o baza de formare a unei coalitii cu unele partide din CDR". Continuind, ambasadorul a adaugat imediat ca materializarea acestei optiuni depinde insa, in buna masura, de presedintele lliescu. Cum a raspuns d-l lliescu sugestiei Guvernului american? Printr-o diversiune, bineinteles.

In Comisia Decembrie 1989, in fata unui popor perplex, d-l Gabrielescu il glorifica, asa, ca din intamplare, pe d-l lliescu. Si pentru ca d-l lliescu este "si un mare om politic", d-l Gabrielescu ii promite nici mai mult, nici mai putin decat sprijinul taranistilor la prezidentialele viitoare. La randul lui, d-l lliescu, un om binecrescut, nu refuza. Partidul, in schimb, ca orice partid normal, il rade pe d-l Gabrielescu. Ca pe orice tradator. Aici cortina cade si, in dosul ei, d-l lliescu exulta. Le-a rupt gura americanilor, le-a aratat el lor ce intolerante si ranchiunoase sunt "unele partide din CDR".

Sau cel putin asa isi inchipuie d-l lliescu, ca le-a aratat el lor. (Romania libera, 24 ianuarie 1995)


Prestidigitatorul, articol publicat in perioada 1990-1998