Valerian Stan
Credo ergo sum
Creștinismul e despre omul ce se va îndumnezei în veșnicie, iar nu despre clipa de suferință de aici.

O evolutie riscanta

În ultimul an, sperantele ca, în sfârsit, coruptia ar putea fi pusa sub control s-au legat de doua momente care se anuntau de o importanta deosebita: votarea Legii "anticoruptie" si înfiintarea Parchetului National Anticoruptie. Din pacate însa sperantele aveau sa se dovedeasca prea curând iluzii.

Destinata mai ales sa previna conflictul dintre interesele private ale "oficialilor" si cele publice pe care ei trebuie sa le serveasca, Legea "anticoruptie" a fost adoptata cu multe deficiente, care astazi se dovedesc foarte daunatoare. În legatura cu asta au fost facute deja suficiente comentarii avizate ca sa fie nevoie sa mai insist. O reglementare deficitara si un dispret suveran al demnitarilor fata de lege constituie o parte a explicatiei situatiei în care s-a ajuns. Cealalta parte o gasim în ceea ce s-a întâmplat cu PNA de la înfiintare, în urma cu un an, si pâna astazi. Lucrurile sunt stiute si cred ca nici aici nu-i nevoie sa insist. Doua dintre cele mai mari scandaluri de coruptie au fost, cum stim, "Bivolaru-BRD" si "FNI-BID". În primul caz, un parlamentar a fraudat o banca de stat cu aproape 40 de milioane de dolari iar în cel de-al doilea avem o escrocherie, deghizata în "fond de investitii", de circa 3 miliarde de dolari. În ambele cazuri au fost suficiente date că demnitarii publici si oamenii politici sunt implicati masiv si la vârf. Si totusi, procurorilor PNA nici prin gând nu le trece sa se ocupe de cele doua dosare, altminteri printre cele mai reprezentative, cum spun, atunci când vorbim de coruptia din România.

Dar legilor proaste, dispretului fata de ele al oamenilor politici si nefunctionarii Justitiei li se mai adauga ceva, faptul ca la noi alternanta la guvernare nu este, cum ar trebui, un mecanism al controlului reciproc al partidelor aflate la guvernare, ci, dimpotriva, un mijloc prin care oamenii politici corupti îsi tin sub control, reciproc, propriile complicitati. Ceea ce face ca partidele, aceleasi de un deceniu si jumatate, sa se schimbe între ele la guvernare iar coruptia sa se agraveze tot mai mult.

Avînd mai ales cauze politice, situatia actuala nu ar putea avea altfel de remedii decât de ordin politic. Tema coruptiei, care a devenit azi înca si mai acuta decât în urma cu trei ani, nu va avea cum sa nu conteze substantial si la urmatoarele alegeri. Si pentru că eu detest sa scriu dupa ureche, aduc aminte ca în sondajele de opinie din toamna anului 2000, înainte de ultimele alegeri, "combaterea coruptiei" era indicata de cei mai multi dintre votanti - 42%, de exemplu, în sondajul din noiembrie al Metro Media Transilvania - drept prioritatea numarul unu a viitorului Guvern. Întrebarea este daca solutiile pot sa vina din interiorul actualei clase politice. Mie unuia mi se pare ca raspunsul este mai mult nu decât da. Am încercat de curând sa arat că în special din punctul acesta de vedere "alternantele la guvernare" din 1996 si 2000 nu au rezolvat aproape nimic. Si, am mai spus, nu cred că lucrurile vor sta altfel daca în 2004 locul PSD va fi luat de PNL si PD. Atunci sa fie oare PRM-ul lui Vadim Tudor alternativa? Ma îndoiesc. Liderul acestui partid se dovedeste incapabil sa gestioneze responsabil pâna si o revista, dar o tara. Apropo, în urma cu putine saptamâni revista România Mare deborda de fericire la zvonul că fiica unui director de ziar, critic constant al liderului PRM, s-ar droga. M-am tot întrebat, si continuu s-o fac, totusi cât de jos o avea de gând Vadim Tudor sa coboare în "publicistica" sa? Si chiar sa-i fie indiferent acestui om că prin ceea ce face astazi el va lasa o mostenire împovaratoare si complet nemeritata inclusiv copiilor sai?

Asadar daca din interiorul clasei politice sansele par prea putine, la ce am putea spera mai departe? O cale mi se pare aceea a punerii în valoare a potentialului înca disponibil la nivelul "intelectualilor democrati", al societatii civile si sectorului neguvernamental. Dupa cum cred că în cadrul "negocierilor de aderare", în curs, oficialii Uniunii Europene ar putea sa faca mai mult decât fac astazi.

Aderarea României la UE merită toate eforturile si resursele "comunitare". Lucrul acesta este dincolo de orice discutie. Ce cred eu că ar trebui înteles mai bine este ca o exigenta sporita fata de oamenii politici de la Bucuresti ar avea avantaje din toate punctele de vedere, inclusiv din acela că românii ar vedea în asa ceva nu o atitudine ostila tarii lor, ci vointa de a-i determina pe politicienii autohtoni sa aiba un comportament asa cum nu au prea avut în anii din urma, adica mai responsabil si mai integru.

Faptul ca oficialii UE trateaza cu întelegere dificultatile unei tari precum România pare sa fie citit la Bucuresti drept o indulgenta fata de comportamentul demnitarilor si oamenilor politici. Ceea ce uneori parca si este. Sunt deja câtiva ani de când presa semnaleaza că buna parte din creditele nerambursabile PHARE, sume uriase, de ordinul sutelor de milioane de euro, sunt adjudecate de demnitarii cu afaceri, de oamenii politici si clientela lor, fara ca vreunul din organismele Bruxellesului sa intervina în vreun fel. Personal detin un numar de informatii si am câteva experiente deloc încurajatoare în sensul acesta, lucruri despre care sper să am ocazia sa vorbesc în curând. Daca verificarile aflate în curs în scandalosul caz Puwak se vor încheia, asa cum deja pare sigur ca se vor încheia, cu un certificat de buna purtare dat de Comisia Europeana înaltului demnitar, dezamagirea ar putea sa fie una fara precedent. Iar faptul acesta nu va face decât sa încurajeze si mai mult neregulile si abuzurile si sa favorizeze o evolutie înca si mai riscanta a fenomenului coruptiei de la noi. (Cotidianul, 20 septembrie 2003 si New York Magazin)


O evolutie riscanta, articol publicat in anul 2003