Valerian Stan
Credo ergo sum
"Mândria împiedică dragostea." 

Metafora d-nei Lalumiere (II)

Revenind, o întrebare care se pune este la ce am putea sa ne asteptam daca se va dovedi ca metafora d-nei Lalumiere nu e doar o simpla figura de stil? Înainte de orice, cred, la adâncirea rupturii dintre Europa Occidentala si Statele Unite. Lucrul acesta se va întâmpla cu certitudine daca politica presedintelui Bush si a "vulturilor" lui nu va fi reconsiderata în mod esential. Daca asa ceva nu se va întâmpla nu este exclus nici ca la apropiatele alegeri republicanii sa sufere o înfrângere severa. Criticile pe care fostul presedinte Clinton si destul de probabilul lui succesor, generalul Clark - dar nu numai ei - le aduc unilateralismului de azi al Casei Albe par sa produca mutatii în optiunile de politica externa ale americanilor. Dintr-o asemenea perspectiva, a unor destul de probabile schimbari în politica americana, oamenii politici europeni gresesc daca iau, în aceste luni, decizii definitive privind relatiile cu SUA. Dupa cum cred ca gresesc si cei care îi judeca pe americani uitînd complet de lovitura care a fost data tarii lor la 11 septembrie 2001.

Că Bruxellesul este preocupat de prezervarea intereselor proprii, inclusiv de solidaritatea tarilor comunitare si a celor candidate (pe care d-na Lalumiere nu i-ar vrea deloc, cum ne-a spus, un "cal troian" al Americii") este absolut normal. Însa sa începi deja sa proiectezi politica si strategiile deceniilor viitoare situîndu-i pe americani printre adversari este indiscutabil o greseala.

În plina criza a relatiilor euroatlantice, China trimite Uniunii Europene mesaje de simpatie fara precedent. La Beijing, la Paris si Berlin se vorbeste deja de dezvoltarea unei aliante strategice care sa functioneze ca "o contrapondere la Statele Unite". Dar spre Uniunea Europeana se îndreapta mai nou si simpatiile Rusiei. Si nu numai simpatiile, presedintele Putin anuntînd recent că tranzactiile cu petrol ale tarii sale ar putea trece în curând la euro. În planul relatiilor dintre Moscova pe de o parte si Washington si Londra pe de alta parte temele litigioase par sa fie tot mai numeroase: Moscova imputa în termeni duri Washingtonului si Londrei interventia în cazurile oligarhilor rusi urmariti de Justitie, Departamentul de Stat face Moscovei noi reprosuri în dosarul cecen, Rusia se solidarizeaza cu Iranul în fata avertismentelor date de la Washington Teheranului etc etc. Nerabdarea UE în a se emancipa militar de Statele Unite, mai ales ea, pare sa împinga NATO spre dizolvare.

Solidaritatea Occidentului euroatlantic a dat unei bune parti a omenirii sase decenii de democratie, pace si prosperitate. Sunt, oare, cauze cu adevarat serioase din care locul acestei solidaritati sa fie luat astazi de divergente si confruntare? Metafora d-nei Lalumiere nu a raspuns acestei întrebari. Dupa cum nici d-nii Bush, Blair, Chirac si Schroder nu ne spun cu ce au dânsii de gând sa înlocuiasca unitatea si colaborarea tarilor lor, dovedite timp de sase decenii drept principalul garant al stabilitatii si pacii mondiale. Noi relatii cu China si Rusia sunt, indiscutabil, complet dezirabile, mai ales că evolutiile din cele doua mari tari pledeaza si ele în sensul acesta. Dar pâna când despre un nou sistem - care sa-l înlocuiasca cu cel putin acelasi succes pe cel de pâna acum - nu se va putea vorbi în termeni cât de cât certi, a gândi si a actiona în sensul metaforei d-nei Lalumiere mi se pare un lucru cât se poate de riscant.

Fara doar si poate, destule schimbari sunt fortate de însasi fatalitatea criteriilor competitiei economice. Si sigur ca ar nefiresc, ca sa ma refer numai la asta, ca orientarea UE catre doua piete uriase cum sunt cele ale Chinei si Rusiei sa fie negociata politic. Dar acest fapt nu-i va putea absolvi pe liderii occidentali de responsabilitatea pe care o au de a prezerva (sau eventual de a înlocui cu ceva pe masura) un sistem politico-militar si de securitate internationala fara de care nici succesul economic nu ar fi fost (si nici nu va fi) de conceput.

P.S. Mi se pare amuzanta reclama intensa pe care o parte a presei (în frunte cu Adrian Paunescu) o face în ultimul timp d-lui Blanculescu - zmeul zmeilor, care tună si fulgeră împotriva coruptilor si a celor care "risipesc banii publici". De parca nu dânsul, ca director la "credite", ar fi facut parte din echipa care a falimentat Bancorexul. Si ca presedinte la AVAB, parca altcineva si nu el si-ar fi tras o leafa de 120 de milioane pe luna (de vreo 40 de ori mai mare, adica, decât a contribuabilului de rând). Si de parca altcineva si nu el (si Paunescu) ar fi tovaras, în cloaca pedeserista, cu Hrebenciuc, Serban Mihailescu, Puwak, Sechelariu, Oprisan, Mischie s.cl. (Cotidianul, 1 noiembrie 2003 si New York Magazin)


Metafora d-nei Lalumiere (II), articol publicat in anul 2003