Valerian Stan
Credo ergo sum
„Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar sufletul nu pot să-l ucidă!”

De la Ferdinand I la Ion Iliescu

Nu mai e mult si se fac cinci ani de când generalii Stanculescu si Chitac au fost condamnati pentru participarea la reprimarea revolutiei de la Timisoara. Pedepsele stabilite de instanta suprema, câte 15 ani de închisoare pentru fiecare, degradarea militara etc, au ramas complet neexecutate. La scurt timp dupa pronuntare Politia a constatat că Stanculescu disparuse din tara iar doctorii că Chitac e inapt pentru încarcerare. Asta se întâmpla în timpul guvernarii CDR-Constantinescu. Dupa, odata cu revenirea lui Iliescu si PDSR la putere, hotarârea justitiei a fost suspendata prin "recurs în anulare". Si suspendata a ramas si azi.

De povestea d-lor Stanculescu si Chitac mi-am adus aminte când am aflat că ultimul lider est-german, Egon Krenz, tocmai a iesit din închisoare. El a executat, potrivit legii, jumatate din cei 6 ani si jumatate la care fusese condamnat, împreuna cu alti doi sefi comunisti. Cei trei au fost gasiti vinovati de complicitate la uciderea a patru fugari est-germani care, în saptamânile agitate ale caderii Zidului Berlinului, încercasera sa treaca granita în Germania Federala.

Curtea Suprema de Justitie a retinut că la Timisoara "99 la suta din victime au fost persoane împuscate în noaptea de 17 spre 18 decembrie 1989 ca urmare a indicatiilor pe care trupele MApN si MI le-au primit de la cei doi generali" (amintesc că la Timisoara "s-au înregistrat" 72 de morti si 253 de raniti). Condamnati pentru "omor deosebit de grav", generalii Stanculescu si Chitac nu au executat, cum spun, nici macar o secunda din cei 15 ani de închisoare. Si risc aici profetia că hotarârea justitiei va ramâne pentru totdeauna o litera moarta. Staruinta cu care d-l Paler ne tot aminteste ca despre România s-a spus ca este un pamânt tragic în care totul sfârseste în comic pare că vrea sa ne îndemne sa ne schimbam. Daca e cumva adevarat, atunci idealismul directorului nostru onorific e de-a dreptul adorabil.

Se spune ca deviza împaratului german Ferdinand I ar fi fost "Fiat iustitia, pereat mundus". Sa i se fi tras, oare, si de la asta lui Egon Krenz? Nu stiu. Ce stiu e că a-i mai încarcera azi, dupa atâtia ani, pe Stanculescu si Chitac ar putea sa para unora - aici, pe malurile Dâmbovitei - putin cam mult. Juristi hârsiti, avocatii d-lor generali ne-ar vorbi zile în sir despre teoria dupa care cu cât executarea pedepsei este mai îndepartata de momentul savârsirii infractiunilor, cu atât scopul legii penale este mai putin atins.

În orice caz, situatiei absurde în care se afla de atâtia ani dosarul Stanculescu-Chitac ar trebui sa i se puna, în sfârsit, capat. Felul în care Ion Iliescu s-a raportat la acest caz spune si el destule despre "anvergura" omului politic. Stiind sigur ca "poporul" a întâmpinat cu anumita compasiune condamnarea generalilor, Ion Iliescu, aflat în opozitie la data aceea, a devenit pe loc avocatul foarte locvace al celor doi. Însa de când a revenit la Cotroceni a evitat sa uzeze, în beneficiul celor doi, de prerogativa constitutionala pe care o are, în mod exclusiv, de a acorda gratierea individuala. În schimb, l-a pus sa faca recurs în anulare pe procurorul general Tanase Joita, "maurul" plecat astazi la Strasbourg.

În sfârsit, de curând s-a discutat din nou despre nevinovatia generalilor de la Timisoara. Ma mir foarte tare sa vad atât de putina rigoare si informare. Solidarizîndu-se cu Ceausescu si scotînd armata în strada împotriva manifestantilor, generalii de la Timisoara (dar si de la Bucuresti si Cluj) au dat subordonatilor lor misiuni pe care armata nu le avea sub nici o forma, nici prin Constitutie, si nici prin Legea apararii. Cine are curiozitatea sa vada care erau misiunile armatei (Legea nr 14/1972, articolul 10) va întelege bine cât de vinovati sunt din punctul acesta de vedere generalii respectivi. Constient de ilegalitatea ordinelor pe care le dadea, Ceausescu a evocat inclusiv un pericol extern (sperînd probabil că acest fapt va produce emotie în rândul populatiei si va obtine sustinerea de care avea atâta nevoie). Comandantii armatei – de la generalii Milea, Ceausescu, Guse, Stanculescu si Chitac si pâna la coloneii Gheorghe Carp sau Constantin Degeratu – stiau bine, însa, care era realitatea. Mai mult decât atât, destui dintre ei si-au dezinformat subalternii si unitatile pe care le comandau. Iar lucrul acesta nu-l spun eu, ci magistratii militari însisi, chiar daca destul de eufemistic: "Esaloanele superioare ale armatei, desi cunosteau realitatea, nu au permis cunoasterea acesteia în rândul efectivelor ce urmau a fi angajate în actiuni de reprimare". (Cotidianul, 31 ianuarie 2004 si New York Magazin)


De la Ferdinand I la Ion Iliescu, articol publicat in anul 2004