Valerian Stan
Credo ergo sum
Creștinismul e despre omul ce se va îndumnezei în veșnicie, iar nu despre clipa de suferință de aici.

Marginalii la o criza (I)

La sfârsitul lunii ianuarie, parlamentarul european Arie Oostlander a evocat posibilitatea suspendarii negocierilor cu România, motivînd ca România nu este un stat de drept, coruptia este "înspaimântatoare" iar situatia copiilor orfani "catastrofala". Criticile reprezentantului Partidului Popular European au fost sustinute de raportorul pentru România, Emma Nicholson si de Gunter Verheugen, comisarul pentru extindere (respectivele critici sunt deja temă de dezbateri la nivelul Parlamentului European). Anuntul-soc al d-lui Oostlander, întors de-acum pe toate fetele de comentatorii politici, a avut meritul cert de a fi facut clasei noastre politice o radiografie-blitz. Clasa politica din România e toata o apa si-un pamânt - asta pare sa spuna filmul developat de declaratiile d-lui Oostlander.

Nimeni n-a contestat că diagnosticul pus României este corect la punct si virgula. Si nici n-ar fi putut s-o faca de vreme ce lucrurile afirmate de parlamentarul european sunt demult locuri comune. Diferită de alte dati a fost doar ideea ca asa nu se mai poate. Oamenii politici de asta au fost socati, că cineva a avut ideea sa sanctioneze drastic dispretul lor funciar fata de lege, de cuvântul dat si în general fata de tot ce nu serveste intereselor lor private. Admonestari în Parlamentul de la Bruxelles? Atentionari în rapoartele Comisiei? Asta da, desigur, nu-i nici o suparare, dar ce-i aia "suspendarea negocierilor"? Oamenii politici au fost atât de surprinsi de cele întâmplate încât au reactionat complet necontrolat. Iar lucrul acesta ne-a permis sa vedem că în culise realitatea politica arata putin altfel decât suntem noi lasati sa credem ca arata.

Declaratiile d-lui Oostlander, facute în plina campanie electorala, i-a prins pe politicieni înfruntîndu-se, la televizor, cu cutitele pe masa. În secunda urmatoare, însa, comedia s-a sfârsit. Mastile au cazut iar d-nii Hrebenciuc, de la PSD, liberalul Tariceanu si maghiarul Frunda s-au grabit la avionul pus la dispozitie, pe loc, de Ion Tiriac (oligarhul s-a îmbarcat si el, ca membru al delegatiei!). Probabil că numai capacitatea redusa a avionului a facut ca la Bruxelles sa nu zboare si Adrian Nastase, Bivolaru, Mischie, Patriciu, Verestoy Attila, Miki Spaga si toti ceilalti. Foarte bine, se va raspunde, în fata interesului national oamenii politici trebuie sa fie solidari. Dar acesta sa fie, oare, interesul national, sa încerci sa convingi Bruxellesul de ceea ce nu poate fi nimeni convins, anume ca România e un stat de drept si ca politicenii ei sunt altceva decât o oligarhie corupta pâna în maduva oaselor? Mai e cumva nevoie sa aduc eu aminte cât de vinovat e fiecare din cei pomeniti aici de coruptia "înspaimântatoare" din România? Si mai e nevoie sa spun eu cam ce sens poate sa aiba solidaritatea politicienilor nostri?

Traian Basescu, "terminatorul PDSR-istilor", a schimbat si el, brusc, partitura. De vina n-au mai fost Iliescu si Nastase - "cancerul României", pâna atunci. Nu, vinovati sunt Nicholson si Verheugen, pentru ca "sunt incorecti si practică un limbaj dublu".

Că de la Basescu si partidul lui nu aveam la ce sa ne asteptam, îmi era demult limpede. Dar ca partidul lui Maniu si Coposu sa încurce si el borcanele, într-un mod de-a dreptul straniu, nu ma asteptam. Evident, nici eu nu cred că PNTCD, sau oricine altcineva, ar fi trebuit sa aplaude ideea suspendarii negocierilor. Dimpotriva, calea era o interventie motivata credibil pentru renuntarea la ea. Dar asa ceva trebuia facut fara ca actuala Putere, prima responsabila de situatia creata, sa primeasca, asa cum a primit, un cec în alb complet nemeritat si contraproductiv. Sustinerea mai mult decât generoasa pe care PNTCD a dat-o trebuia conditionata precis, pentru a obliga Guvernul la un minim de angajamente concrete pentru lunile care i-au mai ramas din mandatul actual. Procedînd astfel, taranistii ar fi capatat un plus de respect si sustinere nu doar din partea familiei politice europene din care fac parte (si pe lânga care au intervenit) dar si din partea alegatorilor proprii, atât de dezamagiti în ultimii ani.

La figura aparte facuta de Actiunea Populara cu ocazia acestei crize voi încerca sa ma refer saptamâna viitoare. (Cotidianul, 28 februarie 2004 si New York Magazin)


Marginalii la o criza (I), articol publicat in anul 2004