Valerian Stan
Credo ergo sum
"Mândria împiedică dragostea." 

Libertatea presei: cum mai stam?

Daca cineva mai are nevoie de un exemplu care sa-i arate în ce masura calitatea unei democratii depinde de libertatea presei, exemplul respectiv, cum nu se poate mai sugestiv, este chiar situatia de astazi de la noi. Asa cum este adevarat că pasii buni pe care i-am facut dupa 1989 au fost posibili si datorita presei, în exact aceeasi masura este adevarat si ca presa are propria responsabilitate pentru ceea ce s-a întâmplat rau în ultimii 15 ani.

Într-un timp în care democratia americana era ea însasi mai mult decât e azi, James Madison, unul dintre parintii fondatori ai Constitutiei americane, scria: "Un guvern popular fara informatie populara, sau fara mijloacele de a o avea, este doar prologul unei farse sau al unei tragedii, sau, poate, al amândorura". Mi se pare aproape un mister că un adevar atât de simplu a fost atât de mult ignorat de oamenii politici. Sigur că da, e un fapt cât se poate de usor de înteles că statul (guvernul) are tendinta sa acumuleze cât mai multa putere. Însa atunci când lucrul acesta se întâmpla împotriva libertatii presei, politicienii ar putea sa înteleaga că asa ceva face un mare deserviciu inclusiv intereselor proprii, mai ales în sensul în care ei tind sa elimine cenzorul cel mai obiectiv si mai eficace al propriilor greseli.

Un studiu recent al Institutului pentru Politici Publice, dedicat utilizarii corupte a banului public în scopuri politice a ajuns la o concluzie daca nu foarte neasteptata în orice caz demna de toata atentia – publicitatea politica din fonduri publice reprezinta una din caile importante prin care politicienii "delapideaza" resursele publice în interese de partid si electorale. Principalele metode identificate au fost "contractarea, din fonduri publice, de spatii publicitare în presa scrisa" si impunerea, televiziunilor private, unei politici editoriale favorabile Guvernului în contul datoriilor catre bugetul de stat. Studiul IPP a facut, în premiera, si o evaluare a sumelor investite în publicitate de Guvern, de primării si consiliile locale. Cifrele arata ca în toate cele trei cazuri sumele cheltuite în 2003 pe publicitate au crescut cu circa 400% fata de anul 2000. Si vorbim, repet, de o publicitate platita de niste institutii precum Guvernul, primăriile si consiliile locale, si nu de companii ca Volkswagen ori Coca Cola. Asadar, ce alte interese puteau sa promoveze asemenea cheltuieli daca nu "o politica editoriala" binevoitoare cu conducatorii politici ai respectivelor institutii?

O asemenea practica este imputabila în primul rând politicienilor si institutiilor publice aflate sub controlul lor. De altfel lor le este imputabila inclusiv legislatia foarte permisiva si lacunara care face posibila o asemenea practica. Evident, lucrurile nu sunt întâmplatoare. Probleme sunt, însa, si cu comportamentul presei. Pentru că lucrurile sunt oarecum asemanatoare, vinovat e nu doar cel care da mita, ci si cel care o ia. De altfel, pe o asemenea logica, unul din articolele "Codului deontologic" adoptat la nivelul Clubului Român de Presa a si stabilit că în relatiile pe care le întretine cu autoritatile publice presei îi sunt interzise "întelegeri care i-ar putea afecta impartialitatea sau independenta". Felul în care cea mai mare parte a institutiilor de presa a renuntat la "impartialitate si independenţă", în schimbul unor avantaje pe seama banului public, a devenit, la noi, o chestiune de domeniul evidentei. Iar asta chiar daca lamentatiile responsabililor din presa, incriminînd Guvernul pentru "aservirea presei", par sa stârneasca tot mai multa compasiune. Un fapt despre care aproape nimeni nu vorbeste este ca averile unora dintre patronii si directorii din presa sunt tot mai direct proportionale – tot mai mari, adica – cu sumele pe care institutiile lor le datoreaza bugetului public ori le încaseaza, ca publicitate, din banii publici.

Ce vreau sa spun este că atunci când oamenii politici si Guvernul mituiesc presa, problema nu e numai a oamenilor politici si a Guvernului. Presa nu poate sa pretinda sa-i fie recunoscut si respectat statulul de "câine de paza al democratiei", de "a patra putere în stat" si în acelasi timp sa beneficieze si de utilizarea abuziva a banului public în interese electorale si de partid. Daca lucrul acesta nu va fi înteles, tema libertatii presei va continua sa fie, asa cum din pacate este de câtiva ani, numai una pe marginea careia se vor tine niste colocvii foarte reusite. Dar care, nerezolvata, va face în continuare mari deservicii democratiei din România. (Cotidianul, 7 august 2004 si New York Magazin)


Libertatea presei: cum mai stam?, articol publicat in anul 2004