Valerian Stan
Credo ergo sum
"Mândria împiedică dragostea." 

Bani negri, democratie gri

De tema încrederii în partidele politice, institutele de sondare a opiniei publice de la noi s-au ocupat mai sistematic începînd cu 1998. În intervalul iunie 1998-mai 2003, media românilor care au declarat ca nu au încredere în partidele politice s-a situat în jurul a 80 de procente, cu o curba mai înalta, peste 84 procente, în perioada noiembrie 1999-noiembrie 2000 (cresterea se prea poate sa se explice prin performantele mult sub asteptari ale administratiei CDR - Emil Constantinescu).

Cercetatorii au pus destul de rar întrebari separate ca sa afle motivele neîncrederii populatiei în partide. Si totusi, indirect cel putin, avem destule indicii legate de explicatiile respective. Atunci când multumiti de "de modul în care functioneaza democratia din România" se declara mai putin de 20% dintre "subiecti", e evident ca avem si un raspuns referitor la încrederea în partide. Asemanator stau lucrurile si atunci când întrebarile au în vedere gradul de (ne)multumire fata de activitatea Guvernului privind politica economica, nivelul de trai sau reducerea coruptiei.

Politologii au, bineînteles, suficiente explicatii de ce partidele politice nu se numara printre institutiile cele mai iubite. Una dintre ele e că partidele sunt inclusiv o expresie a conflictelor de la nivelul societatii. Indiscutabil că lucrurile stau asa. De asemeni e indiscutabil ca sunt si alte explicatii - tinînd exclusiv de natura partidelor - pentru care aceste institutii fundamentale ale democratiei se bucura de o simpatie cel mai adesea redusa. Si totusi, se pare ca teoriile din tratatele de politologie ar fi avut nevoie, mai cu seama în ultimii ani, de anumite aduceri la zi.

Într-o democratie precum cea din România, a explica neîncrederea în partide numai prin teoria naturii specifice a partidelor mi se pare cu totul nesatisfacator. Saptamâna trecuta am încercat sa arat de ce dupa parerea mea principalul partid din România e departe de a fi un partid democrat. Am insistat mai mult asupra acestei chestiuni crezînd, asa cum cred si în continuare, ca în privinta PSD au mai ramas prea putine alte lucruri de demonstrat. Între mai multe altele, ma gândesc, de pilda, la problemele serioase de identitate ideologica pe care partidul d-lor Iliescu si Nastase le are. Însa neîncrederea în partidele de la noi (dar nu doar de la noi) are si alte surse decât propriul deficit de democratie sau confuziile de ordin ideologic.

Fara sa fac vreo fixatie din asta, pentru partidele politice, si în general pentru democratie, chestiunea coruptiei - dar si a orice altceva care poate submina fundamentele democratiei - constituie un risc care n-ar mai trebui neglijat prea mult. Faptul că în politică, în special în competitia politica, s-a ajuns sa se investeasca sume imense, în ordine de marime de neimaginat în urma cu un numai câtiva ani, constituie, dupa parerea mea, o tendinta cât se poate de riscanta. Principalele partide de la noi, tot mai principale si dominînd tot mai autoritar, au ajuns sa ruleze sume care fac ridicole oricare din paragrafele Legii finantarii partidelor. De unde si contra ce vin acesti bani, sunt lucruri aproape clare si care nu mai mira pe nimeni.

Din punctul acesta de vedere, mie unuia mi se pare că probleme asemanatoare încep sa se puna inclusiv acolo unde tari ca România au a-si gasi modelele. Potrivit datelor oficiale, Partidul Republican din Statele Unite a cheltuit 168 de milioane de dolari numai cu organizarea unui singur eveniment, lansarea recenta a candidaturii presedintelui Bush si a secundului sau, vicepresedintele Cheney. Nu e exclus ca întreaga campanie a celor doi sa se duca mult peste un miliard de dolari. De unde atâtia bani? Patentul s-ar putea crede că-i al lui Hrebenciuc, Patriciu sau Nastase, desi-i suta la suta american ("Made in America", cum spuneam altadata). Pâna sa ajunga vicepresedinte al Americii, d-l Cheney a fost, între 1995 si 2000, director executiv al concernului Hulliburton, concern care, dupa 2000, ca printr-o minune, a câstigat tot ce se putea câstiga din contractele cu statul (multe miliarde de dolari, mai ales în domeniul militar si în "reconstructia Irakului"). De vreo doi sau trei ani magistratii americani promit sa clarifice lucrurile, însa clarificarile nu mai vin, iata, nici în tara Libertatii si Justitiei. Iar exemplele pot continua mult si bine, si nu numai de la americani. Diferite doar în context, aceste exemple ne avertizeaza, toate, asupra unui foarte mare risc: cu cât banii care vor continua sa intre în politica vor fi mai multi si mai negri, cu atât orizonturile democratiei vor fi mai cenusii. (Cotidianul, 25 septembrie 2004 si New York Magazin)


Bani negri, democratie gri, articol publicat in anul 2004