Valerian Stan
Credo ergo sum
Creștinismul e despre omul ce se va îndumnezei în veșnicie, iar nu despre clipa de suferință de aici.

O schimbare dezirabila

În cele din urma, informatia ca documentarul "Fahrenheit 9/11" al lui Michael Moore a fost refuzat de cinematograful "Studio " din Capitala s-a dovedit adevarata. Sala "Studio" ca si decizia interzicerii filmului apartin Uniunii Cineastilor din România (UCIN), aflata sub presedintia lui Mihnea Gheorghiu. Explicatia acestui act aiuritor de cenzura pare sa rezide în prelungirea transatlantica a atitudinii complet ostile a Administratiei Bush fata de filmul lui Moore. Este adevarat, filmul face o critica fara menajamente la adresa administratiei republicane. Si totusi, nimic nu poate sa justifice presiunile pe care Casa Alba le-a facut, mai ales asupra televiziunilor din Statele Unite, pentru a împiedica difuzarea filmului. De altfel, respectivele presiuni au avut un numar de antecedente, unul dintre cele mai semnificative fiind încercarile admistratiei de la Washington de a opri difuzarea unui interviu cu Saddam Hussein, cu putin înainte de invadarea Irakului, la una din televiziunile americane private.

Stiind toate acestea, nu poti sa nu ai macar banuiala ca între cele întâmplate peste Ocean si povestea de la sala "Studio" ar putea sa fie o legatura. Cine n-a uitat ca în timpul dictaturii lui Ceausescu Mihnea Gheorghiu a fost vreme de 17 ani presedinte al Academiei "Stefan Gheorghiu" e mai îndreptatit ca oricine altcineva sa aiba o asemenea banuiala. La cât s-a prostituat intelectual si moral în toti anii aceia, cenzura de la UCIN trebuie sa i se fi parut d-lui academician o nimica toata.

Episodul cenzurarii - transatlantice – a "Fahrenheit"-ului mi-a inspirat si câteva gânduri despre recentele alegeri din Statele Unite, de rezultatul si posibilele lor consecinte. Este deja un lucru perfect banal că tentatia hegemoniei în politica externa a facut echipei de la Casa Alba un deserviciu imens. America însasi a avut si va avea de suportat consecinte. Între suporterii si adversarii, americani, ai razboiului din Irak, respectiv între suporterii si adversarii presedintelui Bush s-a cascat o prapastie care a rupt în doua America. Unilateralismul politicii internationale americane a rupt în doua si Occidentul transatlantic. Dar nici nu avea cum sa fie altfel când ONU si aliatii traditionali, cei din NATO mai ales, au fost ignorati cu desavârsire. Sondajele de opinie facute dupa ce s-a aflat că "armele de distrugere în masa ale lui Saddam" nu numai ca nu au fost gasite dar si ca, atunci când a declansat razboiul, Casa Alba stia bine ca asa ceva nici nu exista, au aratat, toate, amplificarea sentimentelor antiamericane.

Cei mai multi analisti gasesc că un plus de echilibru în politica externa reprezinta schimbarea strict necesara în acest al doilea mandat al presedintelui Bush. Daca presedintele va fi preocupat sa-i recompenseze pe cei care l-au votat în noiembrie, un electorat conservator si tot mai nationalist, sansele unei evolutii pozitive vor fi destul de mici. Faptul că republicanii si-au consolidar pozitiile atât în Senat cât si în Camera Reprezentantilor poate sa fie o tentatie în plus care sa-l faca pe presedinte sa nu vada ambele Americi, despartite mai ales de optiunile sale de politica externa. Înca nu stim – dar vom afla curând - ce consecinte va avea plecarea lui Colin Powell din echipa Bush; Washington Post nota recent ca venirea consilierului pe probleme de securitate nationala a presedintelui, Condoleezza Rice, în locul moderatului secretar de Stat, reprezinta "triumful factiuinii dure din administratia Bush". Daca Washington Post are dreptate, atunci avem prea putine motive de optimism.

Sunt câteva saptamâni bune de când tonul declaratiilor belicoase la adresa Iranului e tot mai dur. Conducerea de la Teheran este acuzata, exact ca si regimul irakian al lui Saddam Hussein, că "dezvolta programe nucleare încalcînd tratatele internationale" si, sigur ca da, de "complicitati cu al Qaeda". Sa fie strategii Casei Albe lipsiti de imaginatie sau pur si simplu chiar asta vor, sa repete la indigo scenariul irakian din urma cu un an? Oricum ar sta lucrurile, consecintele vor fi practic aceleasi: presedintele si echipa lui se vor confrunta cu o ostilitate tot mai mare, inclusiv din partea americanilor. În contextul international de azi, pe care mai ales ele însele si l-au facut destul de ostil, invadarea Iranului ar putea sa se dovedeasca fatala pentru Statele Unite.

Dupa ce presedintele Bush a fost reales – si în special dupa ce a devenit evident că în politica externa nu are de gând sa schimbe ceva – "desolidarizarea" de America s-a accentuat. Un exemplu cu semnificatii în plus decât o declaratie oficiala sau alta îl avem în destramarea accelerata a Coalitiei din Irak. Ungaria, Olanda, Polonia, Ucraina si România reprezinta contingentul ultim al tarilor care se vor desparti – mai mult sau mai putin sigur, la acest moment – de America lui Bush. (New York Magazin, 1 decembrie 2004)


O schimbare dezirabila, articol publicat in anul 2004