Valerian Stan
Credo ergo sum
Creștinismul e despre omul ce se va îndumnezei în veșnicie, iar nu despre clipa de suferință de aici.

Continuitatea unor absente

În primavara acestui an ziaristii unui important cotidian central [Evenimentul zilei] au încercat sa faca un bilant în cifre jafului din România post-revolutionara: devalizarea bancilor, marile escrocherii de la "fondurile de investitii" (Caritas, SAFI, FNI), fraudele din privatizare, parazitarea societatilor de stat etc etc. Sigur că fara concursul institutiilor statutului, care e lesne de înteles de ce nu este si nu va fi dat prea curând, cifrele nu au cum sa fie foarte exacte. Si totusi, metodologia si argumentele cu care ziaristii au însotit demonstratia lor ne apar mai mult decât credibile. "În ultimii 14 ani", au conchis ziaristii, "românii au fost pagubiti de circa 25 de miliarde de euro". În treacat fie spus, mi se pare evident că din contabilitatea despre care vorbesc n-ar fi trebuit sa lipseasca gestionarea mai mult decât neclara a miliardelor de euro fonduri comunitare, ori dosarul Flotei sau al uriaselor "iertari de datorii", mai ales pe criterii politice, multe miliarde de euro si aici; o evaluare publicata de unul dintre analistii economici importanti vorbeste de "cadouri fiscale" de circa 35 de miliarde de dolari în ultimii 15 ani.

Dupa publicarea "bilanturilor" la care ma refer nu a mai urmat absolut nimic. Faptul mi s-a parut incredibil. Pot sa înteleg usor de ce, de pilda, presa de scandal n-a fost interesata. Înteleg si de ce grosul "clasei politice" a tacut mâlc. La limita, chiar si o parte a presei înteleg de ce nu îndrageste subiectul. Dar faptul ca "societatea civila" si "intelectualii democrati" n-au avut nici ei vreo reactie mi se pare ca are explicatii mult mai complicate; dar si mai grave decât oricare altele.

Cu destul timp în urma, în anii în care activam în Alianta Civica, un important lider al organizatiei [Ana Blandiana] mi-a spus un lucru care la data aceea parea destul de plauzibil. "Daca de societatea civila e clar că nu le pasa, în cele din urma oamenii politici vor fi obligati prin procesul de integrare euroatlantica sa faca ce trebuie". Ne aflam într-un moment în care negocierile pentru aderarea la UE si NATO erau departe de a fi început. Privind înapoi, as zice ca previziunea fostei mele colege s-a împlinit într-o masura infinit mai mica decât s-ar fi asteptat oricine.

România este astazi membra a NATO si la un pas de intrarea în UE. Si totusi, România e, în acelasi timp, o tara în care averea publica a fost spoliata de zeci de miliarde de dolari si nimeni nu a raspuns cu absolut nimic pentru asta. România este o tara în care saracia si disperarea majoritatii populatiei se îngâna cu luxura unei ciocoimi criminale. Relatiile internationale ale României, cladite pe incompetenta, duplicitate si coruptie, ascund în ele destule primejdii pentru destinul nostru viitor. Vad oamenii politici occidentali aceste lucruri? Nu ma îndoiesc! Desi când vorbim de Occident ar trebui sa ne întrebam deja: "Care Occident? Si avînd ce interese?" Mai cu seamna dupa dezbinarile provocate de razboiul din Irak întrebarile de acest gen mi se pare că au devenit obligatorii. Oamenii politici occidentali, repet, au vazut cu siguranta aceste lucruri. Numai că nu ei aveau datoria – si poate ca pâna la urma nici un interes prea direct - sa le previna.

Nimic nu mă poate clinti din convingerea că în ultimii ani intelectualii si societatea civila au facut prea putin din ceea ce-ar fi putut – si ar fi trebuit – sa faca. Voce mereu prezenta si credibila pâna atunci, Alianta Civica s-a stins aproape cu totul în momentul în care cei pe care ea i-a sustinut au ajuns la putere. Cine ar putea sa nu recunoasca dificultatile serioase, de toate felurile, pe care intelectualii din AC ar fi avut sa le înfrunte ca sa poata sa ramâna pâna astazi, vreme de aproape un deceniu si jumatate, ceea ce propriul statut le-ar fi cerut sa ramâna? Evident ca nimeni n-ar putea sa faca asa ceva. Si totusi, absenta Aliantei Civice din prim planul vietii noastre publice explică destule din problemele de astazi. Gestionat cu mai multa consecventa si profesionalism – si, sa fiu iertat ca îmi permit, cu mai multa daruire – potentialul unor organizatii ca AC si GDS ar fi ajutat infinit mai mult.

Dar unde este, în ultimii ani, vocea Regelui Mihai si a Casei Regale? În urma cu aproape un an m-am întrebat, cu glas tare, daca nu cumva cuvântul Regelui nostru se aude tot mai rar inclusiv din cauza bunavointei pe care d-nii Iliescu si Nastase au stiut s-o capete, inclusiv cu argumente de ordin material, din partea Casei Regale. Putin timp dupa, în unul din rarele discursuri tinute în public, Majestatea Sa a atras atentia ca nu are nimeni caderea morala sa judece asemenea lucruri. Respectul pe care îl port Monarhiei noastre e prea profund ca sa-mi dea voie sa polemizez cu Majestatea Sa. Asta nu ma împiedica, însa, sa spun un lucru care mie mi se pare evident. Anume ca dorinta pe care destui români o au ca Regele lor sa fie mai prezent în viata noastra publica nu se inspira din nimic subversiv si rau intentionat, ci înainte de toate din vietile pilduitoare ale înaintasilor actualei Case Regale – Regii Carol I si Ferdinand, cu deosebire. (New York Magazin, 8 decembrie 2004)


Continuitatea unor absente, articol publicat in anul 2004