Valerian Stan
Credo ergo sum
"Mândria împiedică dragostea." 

Ubi patria, ibi bene?

În urma cu câteva luni, numele meu a devenit indezirabil si pentru ultima publicatie din tara care ma mai gazduia – ziarul Cotidianul. Prin 1998, ma "suprimasera" cei de la România libera. Criticile pe care le mai faceam când si când presedintelui Constantinescu si guvernarii sale începusera sa-i deranjeze pe d-l Bacanu si pe colegii mei de la Alianta Civica. De la Cotidianul nu stiu de ce am fost scos. Nu stiu, în sensul ca nu mi-a spus-o nimeni, în rest am eu destule explicatii. Indiscutabil ca pentru directia unui ziar din România de azi temele mele nu erau cele mai comode – coruptia devastatoare de la vârful politicii noastre, perpetuarea sistemului comunisto-securist, baronii presei si metehnele lor, inconsecventele si celelalte probleme ale societatii civile etc; dupa 15 ani, îndraznesc sa scriu, aici, că socieatea civila si presa noastra nu sunt cu nimic mai bune decât clasa politica. Sustinator al integrarii euroatlantice a României, nu am ezitat, totodata, sa dezavuez rusofobia atât de contraproductiva din spatiul nostru public, dar si "unilateralismul" american în, de pilda, declansarea razboiului din Irak. Chiar daca uneori n-au fost prea entuziasmati de ceea ce scriam, Ion Ratiu si, mai apoi, fiul lui si "legatarii" de la Bucuresti ai democratului taranist, nu m-au cenzurat si nu m-au dat afara. Au facut-o, în schimb, toamna trecuta, cei de la Academia Catavencu, imediat ce au devenit "co-editori detinînd actiunea de control" [ziarul devenise în fapt proprietate a afaceristului Sorin Ovidiu Vântu]. De altfel, izgonirea mea era în logica lucrurilor. Simpaticii umoristi ma atacasera constant de-a lungul anilor în revista lor – ba că port sapca, ba că nu port, ba pentru că nu stiu prin ce se mai regaseau si ei în ceea ce scriam. Prin vara anului trecut, într-unul dintre editoriale îndraznisem sa-mi pun o întrebare al carui gen nu era nici el prea comun presei de la Bucuresti. Anume daca nu cumva Guvernul american o fi avut vreun interes ca Guvernul d-lui Nastase sa acorde Companiei Bechtel, fara nici o licitatie, un contract în valoare de 4,5 miliarde de dolari (în cadrul respectivei Companii, se stie, aveau ori avusesera interese familia Bush si vicepresedintele în functie Dick Cheney). Ambasadorul american la Bucuresi, Michael Guest, a trimis redactiei un fax negînd presupunerile mele (un text "destul de suparat", am aflat - pe care, însa, redactorul sef de atunci [Ioana Lupea] n-a reusit niciodata sa-l gaseasca si sa mi-l arate). Se prea poate ca cele ce-au urmat sa nu fi avut nici o legatura între ele, dar le voi consemna ca atare: la "reorganizarea" din urma cu trei luni, noua directie a ziarului m-a "suprimat", pentru ca recent sa aflu că noul redactor sef, d-l Robert Turcescu, tocmai a primit o bursa în Statele Unite [în septembrie 2014 el avea să se autodenunţe a fi fost agent acoperit în presă].

Alungarea de la Cotidianul a reprezentat punctul terminus al unei permanente marginalizari în presa din tara. Am mai scris, si n-am sa mai insist, Clubul Român de Presa a dat directie si coerenta acestei atitudini. Ea a fost dublata, tot în presă, de atacuri complet nejustificate si nedrepte. Pentru că am mai scris si despre asta, n-am sa mai amintesc decât unul din ultimele asemenea acte. Dupa ce în anii din urma încercase sa ma prezinte cititorilor drept rau intentionat, anti-occidental si adept al lui Vadim Tudor, refuzîndu-mi orice drept la replica, revista intelectualilor de la GDS mi-a reprodus trunchiat unul din articolele publicate în Cotidianul pentru a sugera ca as avea simpatii legionare; simpatii pe care, evident, nu le-am împartasit niciodata. Cusuta cu grija la dosar, eticheta Gabrielei Adamesteanu a fost scoasa împotriva-mi, în termeni în care de data asta nu mai încapea vreun dubiu, de d-l Michael Shafir (cui nu stie cât de mult atârna cuvântul unui om ca domnia sa, nici nu-i doresc sa afle). D-l Shafir a gasit că bine-merit pedeapsa pe care mi-a aplicat-o întrucât cu câteva zile mai înainte îmi exprimasem parerea ca fusese nedrept atunci când se referise la scriitorul Paul Goma ca la unul care "a facut parte si el din sistemul comunist".

Dar în anii din urma am avut parte si de multe alte calomnii. Emil Constantinescu si Dan Pavel au scris, în carti care vor ramâne în biblioteci pentru totdeauna, calomnii dintre cele mai abjecte. Primul, că am avut "misiunea sa distrug din interior Alianta Civica". Al doilea, pe aceeasi linie si la foarte scurt timp, ca am fost securist si că "persoana care facea curat la Alianta Civica" s-a sinucis din cauza mea (numai o sansa rara a facut sa pastrez ultima scrisoare a nefericitului om, si sa probez Justitiei reaua intentie a celui care ma calomniase). Chemati în judecata, cei doi s-au aparat lamentabil, încât în cele din urma Pavel a fost condamnat la daune morale iar fostul presedinte a retiparit cartea scotînd paragraful infam.

Vadim Tudor n-a lipsit nici el din corul detractorilor mei. Daca tot aveam pe constiinţă moartea unui om, ce mai conta, acolo, si o acuzatie de coruptie? Valerian Stan, a scris România mare, s-a folosit de pozitia de la Guvern ca sa-l bage pe fiul sau la Seminar. Pentru că facea mare caz că revista lui e singura publicatie care acorda dreptul la replică, inclusiv celor refuzati de "presa ticalosita", am trimis dezmintirea cuvenita, cu acte, cu tot ce trebuia. Replicasem numai acum, si nu si în alte zeci de dati, când Vadim ma murdarise în fel si chip – scriind inclusiv că în anii când eram în armata am fost "bolnav psihic". Bineînteles ca Marele Justitiar n-a publicat nimic. Înca si mai recent, într-o emisiune televizata de mare audienta, fostul ministru al Apararii, generalul Stanculescu, a afirmat – absolut mincinos si absurd – ca în 1990 am plecat din armata la cerere, si nu pentru ca m-a dat el afara, dimpreuna cu vreo doi sau trei ofiteri din CADA [pentru detalii pot fi văzute textele "Statui de ghips" şi "Precizări la o emisiune de la OTV", postate pe pagina de Publicistică, 2005 a acestui web-site].

Trecerea în rezerva si alungarea de la Guvern au fost alte doua mizerii pe care a trebuit sa le suport dupa ’89 fara nici o alta vina decât aceea de a fi vrut sa fac bine. Pentru că am scris despre lucrul cel mai banal posibil, anume despre necinstea politicienilor nostri, timp de patru ani încheiati am fost purtat prin toate tribunalele de unii dintre cei mai înalti demnitari în stat, inclusiv de actualul presedinte. Chiar daca în cele din urmă am fost de fiecare data achitat, justificînd fiecare virgula pe care am scris-o, numai eu stiu ce-a însemnat si asta.

Numai eu stiu ce-au însemnat – si ce urmari au avut - atâtia ani de ostilitate a oamenilor politici, a presei si chiar a destui dintre tovarasii mei din societatea civila - de la Alianta Civica si nu numai [despre atitudinea faţă de mine a lui Gabriel Andreescu, fostul meu coleg de la APADOR-CH, pot fi văzute detalii, printre altele, pe pagina de Biografie a acestui web-site]. Mult timp, în anii în care am sperat că lucurile ar putea sa se îndrepte, m-am simtit cel putin un om liber. De când nu mai cred asta, si de când îmi este impusa pâna si apartenenta la un stat de care nu ma mai simt legat cu nimic, nici macar un om liber nu mai sunt. (New York Magazin, 9 martie 2005)

Pentru alte detalii asemănătoare privind prezenţa şi activitatea mea publică se pot vedea pagina de Biografie cu trimiterile de acolo făcute, precum şi, pe pagina de Documente/ Alte documente, "Demersuri - şi explicaţii - pentru renunţarea la cetăţenia română".


Ubi patria, ibi bene?, articol publicat in anul 2005