Valerian Stan
Credo ergo sum
"Mândria împiedică dragostea." 

Un caz-scoala

În povestea celor trei ziaristi "rapiti" în Irak, e clar că toata lumea are interesul sa-si adjudece o parte cât mai mare din meritul pentru deznodamântul "fericit". Presedintele Basescu si serviciile sale secrete ne spun, ei însisi sau propagandistii lor, că meritul le apartine în întregime. Comunitatea islamica are si ea interesul sau. La putine ore dupa anuntul eliberarii ostaticilor, Televiziunea Al-Jazeera a difuzat o caseta în care, spre deosebire de pâna atunci, ziaristii apareau într-o stare foarte buna si erau îmbracati îngrijit. Lânga ziaristi, o persoana mascata, un reprezentant al rapitorilor, citea anuntul că ostaticii vor fi pusi în libertate în urma apelurilor Consiliului Clericilor Musulmani si ale altor lideri religiosi din Irak. Asadar, o varianta diferita flagrant de cea a presedintelui Basescu si a agentilor sai secreti. Varianta, care pare mai credibila decât cealalta, îi avantajeaza în mod evident pe liderii religiosi musulmani. Un serviciu de cam aceeasi natura face respectiva varianta rapitorilor însisi - presupusi luptatori pentru încetarea interventiei militare straine în Irak.

Prin urmare, atât timp cât, inclusiv din cauza competitiei în adjudecarea meritelor pentru deznodamântul acestui caz, probabilitatea aflarii adevarului este atât de mica, a specula la nesfârsit pe marginea celor întâmplate mi se pare lucrul cel mai nesabuit posibil. Cititorul care n-a vazut ce s-a petrecut la televiziunile din tara are ce sa regrete. Însa nu pentru că ar fi ratat nu stiu ce idei luminate sau dezbateri între analisti competenti si obiectivi - nu, nici vorba, ci exact pentru contrariu. Dar un contrariu la superlativ, într-o demonstratie rarisima; pesemne că mi s-a urât cu binele de-am ajuns sa ma gândesc că, sub tiranie, cenzura aia o fi fost si ea buna la ceva.

Doua sau trei lucruri as vrea sa spun legat de cele întâmplate. Primul, că prezenta trupelor române în Irak este complet nejustificata – în orice caz, la acest moment si raportîndu-ne la interesele României. Nici chiar apartenenta la NATO nu justifică prezenta militara româneasca în Irak. Statele Unite au declansat razboiul împotriva Irakului fara un acord al ONU sau NATO, ba împotriva vointei celor doua institutii. Apoi, este semnificativ faptul că în "Coalitia multinationala" au mai ramas în prezent mai putin de jumatate din tarile initiale. În timp ce presedintele Basescu insista si astazi că militarii români vor ramâne în continuare "la datorie", din "Coalitie" s-au retras deja ori si-au anuntat retragerea tari ca Spania, Thailanda, Noua Zeelanda, Ungaria, Portugalia, Moldova, Polonia, Olanda, Bulgaria, Ucraina si Italia. Aici este util de amintit si că SUA au considerat că au participat la "Coalitia multinationala" toate acele tari care au sustinut Operatiunea "Iraqi Freedom" prin prezenta militara directa, prin sprijin logistic si informativ, echipe de decontaminare biochimica, acordarea dreptului de survolare a spatiului aerian, ajutor umanitar si pentru reconstructie si sprijin politic, în felul acesta explicîndu-se că pe lunga lista de care liderii de la Casa Alba au facut un mare caz s-au numarat tari precum Afganistanul (cel "pacificat" si democratizat" deja), Albania, Angola, Azerbaidjan, Columbia, Costa Rica, Republica Dominicana, Salvador, Eritreea, Etiopia, Georgia, Honduras, Kuweit, Macedonia, Insulele Marshall, Micronezia, Mongolia, Nicaragua, Palau, Panama, Ruanda, Insulele Solomon, Tonga, Uganda, Uzbekistan.

Prezenta în continuare a trupelor în Irak este cu atât mai putin justificata cu cât dupa rasturnarea de la putere a regimului lui Saddam Hussein în aceasta tara au fost instalate noi autoritati. La 28 iunie 2004, "Coalitia multinationala" condusa de SUA a transferat oficial puterea catre noul Guvern interimar de la Bagdad (transferul de putere a avut loc la aproape 14 luni de la invadarea Irakului si a fost urmat imediat de predarea catre noile autoritati a fostului dictator, capturat de americani în decembrie 2004). Mai mult, la începutul acestui an, mai exact la 30 ianuarie, au avut loc alegeri libere, validate ca atare, în cadrul carora irakienii si-au ales un nou Parlament (Adunarea Nationala). Sigur că da, se poate raspunde că Irakul este totusi departe de a fi stabilizat si înca si mai departe de a fi "democratizat". Dar, ma întreb, mai este cineva care sa creada ca Irakul mai poate fi "pacificat" si "democratizat" în conditiile actuale? A existat o informatie, pe care nu stiu s-o fi dezmintit cineva, potrivit careia secretarul de stat al Apararii, impetuosul domn Rumsfeld, l-ar fi vizitat în închisoare pe Saddam Hussein ca sa-i propuna libertatea în schimbul implicarii în "pacificarea" Irakului. Daca lucrurile stau cu adevarat asa, atunci ele scutesc pe oricine de orice comentariu în legatura cu tot ceea ce s-a întâmplat si se întâmpla în toata povestea irakiana - aceasta noua aventura tragica, urmare a lipsei de responsabilitate a actualilor lideri americani. Ce tara mare, si ce conducatori...

Al doilea lucru care cred că merita spus este că politicienii de la Bucuresti fac o mare greseala imaginîndu-si că "politica externa" e o chestiune prea complicata pentru ca oamenii de rând sa priceapa lucruri pe care ei si-ar dori sa nu le priceapa. Pe timpul crizei, dar si dupa încheierea ei, Traian Basescu a insistat foarte tare pe ideea că politica externa a României nu a fost cu nimic influentata de cele întâmplate. (Nu m-a mirat deloc sa vad ca frazele presedintelui au fost repetate la nesfârsit si de Mihai-Razvan Ungureanu, ministrul de Externe, acest Talleyrand de pe malurile Bahluiului, un obscur sef de UTC facut celebru de o poveste tulbure cu nu stiu ce capitan de Securitate.) Daca d-l Basescu îsi închipuie ca sunt foarte multi cei care l-au crezut, se amageste singur. De asemenea se amageste daca îsi închipuie că poate fi crezut atunci când sustine că "statul român" nu a platit vreo rascumparare. Nu este exclus, desigur, ca, formal vorbind, rascumpararea sa nu fi fost platita de "statul român". Dar că a fost platita o rascumparare, cred că sunt prea putini cei care se îndoiesc. În marea de banalitati si aiureli revarsata prin ecranele tetevizoarelor, cineva a avut ideea – mare minune! – sa ceara opinia unui cunoscut specialist francez în domeniu. "Personal nu am nici o îndoiala că a a fost platita o rascumparare", a spus el, explicînd imediat, foarte credibil, si din ce cauza atât guvernele cât si rapitorii au interesul sa nu recunoasca tranzactiile de aceste gen. Prin urmare, daca rascumpararea a fost platita, si sunt toate motivele sa credem asa ceva, este complet absurd sa sustii ca politica ta externa n-a fost influentata bla, bla, bla. Platind "teroristii" – fiantîndu-i, deci – cu câteva milioane de dolari, politica ta externa a fost nu doar "influentata", ci si schimbata într-un sens absolut contrar ratiunilor din care ti-ai trimis militarii sa lupte în Irak.

Pentru cei care, în folosul tarii lor, vor sa învete ceva din propriile greseli, episodul ziaristilor "rapiti" reprezinta un adevarat caz-scoala. Cei care cred că n-au nimic de învatat ar trebui sa vada în cele întâmplate macar un avertisment de care sa uite cât vor putea mai târziu. (New York Magazin, 1 iunie 2005)

Pe marginea acestui articol, un cititor al New York Magazin - d-l Andreias Marderosian - mi-a imputat, intr-un text publicat de asemenea in NYM, ca textul meu ar fi "un atac al politicii SUA in legatura cu Afganistanul si Irakul". Criticul meu argumenta mai ales cu faptul ca opozitia Frantei, Germaniei si a ONU la invazia americana unilaterala in Irak s-ar fi explicat prin implicarea unui fost demnitar francez, a unor oameni de afaceri germani si a fiului secretarului general ONU Kofi Anann in "scandalul Oil for Food". In numarul din 15 iunie 2005 al NYM, i-am raspuns d-lui Marderosian cu textul de mai jos.

Stimate d-le Marderosian,

Nu voi intra intr-o polemica prea lunga cu dvs. Si asta in special din cauza faptului că as fi nevoit sa reiau argumente pe care, pe tema aceasta, le-am mai expus in articolele mele de pana acum - argumente pe care observ că ori nu le-ati citit ori le ignorati cu buna stiinta. Desi ele explicau, in buna parte, cele doua sau trei fraze prin care, in ultimul meu articol, m-am referit la politica Administratiei Bush in dosarul irakian. O idee pe care as vrea s-o repet, totusi, din capul locului, este aceasta, că unul dintre cele mai rele lucruri pe care d-l Bush si colaboratorii sai le-au facut in acest caz, prin unilateralismul si arbitrariul politicii lor, e că au divizat, intr-un mod foarte riscant pentru destinul viitor al lumii, Occidentul euroatlantic.

Va declarati complet dezamagit de "inteligenta si intelectualitatea" mea (aveti grija ca ati folosit al doilea termen intr-un sens complet agramat). Ce-i neinteligent, d-le Marderosian, in ce am scris eu - in ultimul articol, dar mai ales in cele de pana la el? Nici vorba sa ma indoiesc ca vreun ministru francez sau niste oameni de afaceri nemti or fi luat mita prin Irak. Se pare că e adevarata si povestea cu baiatul lui Kofi Annan. Dar, pentru Dumnezeu, cum puteti sa simplificati lucrurile in felul acesta? Nu sunt inca foarte la curent cu ultimele "argumente" ale propagandei de la Casa Alba, dar probabil că asa au ajuns si aventurierii din preajma d-lui Bush sa explice ceea ce au facut si fac in Irak. Va mai aduceti aminte cu ce justificari a pornit d-l Bush la razboi? Că Saddam "dezvoltă programe nucleare violind tratatele internationale" si că regimul lui are "complicitati cu Al Qaeda". Toata dovada gasita dupa invazie a fost celebra fiola cu care d-nii Bush si Colin Powell s-au facut de ras in fata unei lumi intregi. lar acum tot ei vin si explica unora ca dvs că marea nenorocire si amenintare planetara era că un ministru francez, baiatul lui Annan si doi sau trei afaceristi nemti s-au indulcit din spaga irakiana. Si fac asta dupa ce "democratizarea Irakului" s-a dovedit si ea o mare utopie - daca nu chiar o farsa jucata cinic de iubitorii petrolului irakian si de marii profitori ai industriei de razboi. Deie Domnul sa ma insel  eu, dar tare ma tem că Statele Unite vor "democratiza" Irakul la fel cum au "decomunizat" Vietnamul. Apropo, daca se intampla sa fi uitat pretul in vieti omenesti platit in aventura vietnameza, vi-l aduc eu aminte: 3,2 milioane de vietnamezi si 58.000 de militari americani. Probabil că o sa ma mai linistiti spunindu-mi ca In Irak mai e pana sa se ajunga la cifrele astea. Si că, poate, in cele din urma, d-l Rumsfeld va reusi sa-l convinga pe Saddam, cum aflam că tot incearca, "sa lucreze impreuna la pacificarea Irakului".

In sfarsit, d-le Marderosian, sunt trist sa observ că in comentariul dvs faceti - destul de subtil, e adevarat - si un lucru foarte unfair, anume ii sugerati d-lui Culian ca ar trebui sa se dezica de genul de opinii precum cele exprimate de mine. Si, daca s-ar putea, fiecare editie a New York Magazin sa intre la tipar numai cu avizul d-lui Bush si al fanilor lui... Ma mir sa intalnesc asemenea mentalitati la un cititor al acestei publicatii respectate. Si asta cu atat mai mult, d-le Marderosian, cu cat ceea ce am scris eu sunt doar niste amarate de pareri, si nicidecum "un atac al politicii Administratiei SUA". V-as implora sa agreati acesti termeni, pentru că altminteri formularea dvs imi da fiori reci. Ea suna ca "atac la politica Statului si Partidului nostru Comunist" sau "la adresa Marelui Comandant, Tovarasul losif Visarionovici Stalin".

Valerian Stan


Un caz-scoala, articol publicat in anul 2005