Valerian Stan
Credo ergo sum
„Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar sufletul nu pot să-l ucidă!”

Pe drumul Strasbourgului

Hotârât lucru, Europa vrea ca România sa aiba si ea popularii ei. Si se pare că, în sfârsit, vrea cu orice chip. Ceea ce în urma cu numai câteva luni parea o simpla fantezie, astazi e realitate: partidele d-lor Basescu si Dan Voiculescu se pregatesc sa intre, vorba lor, "în marea familie a popularilor europeni".

În zilele de 2 si 3 iunie, la Bucuresti s-a reunit Biroul Politic al Grupului Partidului Popular European din Parlamentul European. Au fost prezenti 47 de parlamentari, din 25 de tari, apartinînd amintitului Grup Parlamentar, condus de Hans-Gert Poettering. Presedintele PPE Wilfried Martens a participat si el, împreuna cu câtiva dintre adjunctii sai. Chiar daca nu s-a spus prea direct, scopul întâlnirii a fost sa faca oficiala si clara "totala deschidere" a PPE fata de partidele d-lor Basescu si Voiculescu.

Indiscutabil că PPE e deplin legitim sa se îngrijeasca de consolidarea pozitiilor proprii în Parlamentul European. Chiar daca a început sa para cam nesigura, aderarea României la Uniunea Europeana ar trebui sa se produca, teoretic, la 1 ianuarie 2007. Or faptul că în acest moment PPE este atât de slab reprezentat în România – de UDMR si de extraparlamentarul Partid Popular Crestin Democrat (fost PNTCD) – constituie pentru popularii europeni un motiv de justificata preocupare. Întrebarea care se pune este în ce masura solutia sta în atragerea partidelor d-lor Basescu si Voiculescu.

Principial vorbind, optiunea conducerii PPE este criticabila din toate punctele de vedere. În privinta partidului lui Dan Voiculescu, numai cine nu vrea nu întelege în cât de mare masura este cladit acesta pe interesele si banii Securitatii lui Ceausescu. Că pâna si oamenii politici europeni stiu bine asta ne-o arata cele câteva fraze cu care unul dintre parlamentarii de la Strasbourg s-a adresat lui Dan Voiculescu (altminteri aflat, la prezidiul reuniunii, chiar de-a dreapta d-lor Poettering si Martens): "Cred că si în România este cunoscuta activitatea lui Dan Voiculescu în vechile structuri comuniste, chiar daca el nu recunoaste. Faptul ca dupa revolutie s-a îmbogatit atât de repede, în noul sistem, dă cel putin de gândit. O avere declarata de 4 milioane de dolari nu e un nimic. Oameni ca dumneavoastra sunt problema acestei tari". Asa stînd lucrurile, ma întreb, sa spere totusi popularii europeni că Dan Voiculescu le-ar putea deveni un camarad de încredere? Dar probleme ridica si Partidul Democrat. Cu fix aceeasi origine si vechime în "social-democratie" ca si Ion Iliescu, Traian Basescu si colegii sai au facut o pasiune pentru PPE din exact ziua în care le-a fost refuzata definitiv intrarea în Partidul Socialistilor Europeni - în urma cu nici doua luni, la Paris. Sigur că da, pe drumul Damascului (sau al Strasbourgului), un om politic sau altul poate sa aiba oricând orice revelatie. Dar, ma întreb, se poate întâmpla asa ceva si cu un partid întreg? Oare poate cineva sa citeasca în "convertirea" PD altceva decât cel mai veritabil oportunism?

Desigur, moralmente vorbind, oportunismul nu e nici el vreun mare rau în politica. Si totusi, în locul liderilor PPE, eu unul n-as fi deloc sigur că batînd palma cu oameni ca Dan Voiculescu si Traian Basescu am facut treaba cea mai buna posibil. Dupa cele întâmplate la referendumurile din Franta si Olanda pe tema Constitutiei europene, aderarea României la UE nu mai este deloc, cum spun, lucrul cel mai sigur din lume. Sa ne imaginam pentru o clipa că s-ar putea ca România sa ramâna în afara UE. Se îndoieste cineva, câtusi de putin, că din chiar a doua zi d-nii Basescu si Voiculescu nu vor avea alte si alte "revelatii" si noi pasiuni doctrinare? Dar eu cred că asa ceva – cu asa cineva – s-ar întâmpla si daca mâine sau poimâine PPE nu ar mai fi ce este azi în politica europeana.

Într-o societate cât de cât matura politic, piruetele ametitoare ale d-lor Basescu si Voiculescu – cu nimic mai prejos decât cele, foarte recente si ele, ale lui Vadim Tudor si PRM – ar duce în mod inevitabil la compromiterea celor care le fac. La noi, însa, nici nu poate fi vorba de asa ceva. Iar d-nii Basescu, Voiculescu, Martens si Poettering nu numai că stiu bine acest lucru, dar îl si fructifica la maxim.

Si totusi, cineva ar putea sa se întrebe ce alternativa ar fi avut PPE în România. Dupa parerea mea, alternativa era sa se fi mizat, consecvent si cu toata diligenta posibila, pe întarirea PNTCD. Or, lucrul acesta nu s-a întâmplat deloc. Dupa disparitia lui Corneliu Coposu, liderii PPE au privit aproape nepasatori la declinul continuu al acestui partid – sub loviturile venite de peste tot din afara dar si din incompetenţă, lipsă de viziune si de respect pentru valorile si istoria propriului partid, probate de liderii sai, de la Ion Diaconescu la Gheorghe Ciuhandu. Liderii si parlamentarii PPE au stiut dintotdeauna foarte bine că PNTCD a fost practic singurul partid care a suportat nefast perpetuarea sistemului comunisto-securist, consecintele lipsei libertatii presei ori ale coruptiei sistemice si atât de grave din România. Ca partid cu influenta pe care a avut si o are în Uniunea Europeana, PPE ar fi putut sa faca infinit mai mult împotriva acestor rele atât de mari pentru societatea româneasca - si efectiv nefaste, cum spun, pentru PNTCD. Sabotarea si distrugerea PNTCD a reprezentat o miza pentru întreg sistemul si pentru toti oamenii sai politici, de la Ion Iliescu la Traian Basescu, de la Vadim Tudor la Petre Roman sau de la Dan Voiculescu la Adrian Nastase si Adrian Severin. Iata de ce, atunci când a vorbit despre sistemul "vechilor structuri comuniste", putred de bogat si de corupt, parlamentarul european ar fi trebuit sa arate catre toti acesti politicieni - inclusiv catre Traian Basescu – si nu doar catre Dan Voiculescu.

Reuniunea de la Bucuresti s-a încheiat cu câteva coroane depuse la statuia din Piata Palatului a lui Corneliu Coposu. Tare ma tem ca prin gestul lor fruntasii popularilor europeni au spus adio nu numai lui Corneliu Coposu, dar si ideilor si aspiratiilor lui. Asa cum urmasii respectatului om politic au facut-o demult. Luînd aminte la toate câte vad ca se întâmpla, stau si ma întreb cine-ar fi banuit acum 15 ani că visul renasterii partidului lui Iuliu Maniu se va sfârsi atât de curând si atât de trist. (New York Magazin, 8 iunie 2005)


Pe drumul Strasbourgului, articol publicat in anul 2005