Valerian Stan
Credo ergo sum
Creștinismul e despre omul ce se va îndumnezei în veșnicie, iar nu despre clipa de suferință de aici.

"Omul politic al deceniului"

În toamna anului trecut, dupa ce a parasit definitiv Palatul Cotroceni, intentionam sa recapitulez întreaga prezenta a lui Ion Iliescu în politica româneasca de dupa 1989. Am renuntat, gândindu-ma că, de fapt, ar fi trebuit sa reiau mai tot ce scrisesem despre fostul presedinte pâna în ultimele saptamâni ale celui din urma mandat prezidential al sau. De fiecare data când am avut ocazia, n-am ezitat sa scriu raspicat că, dupa parerea mea, batrânul comunist n-a fost nimic altceva decât un individ mediocru în toate privintele, inclusiv din punct de vedere uman. Sa ma ierte d-l Nicolae Manolescu daca eu cred că atunci când l-a caracterizat pe împricinat drept un "Un om cu O mare" si-a patat obrazul într-un mod pe care l-ar putea explica numai o complicitate grava, înca neinteligibila, cu sistemul pe care Iliescu l-a patronat vreme de un deceniu si jumatate. Mediocru ca om politic, Ion Iliescu a facut un rau imens României în toti cei 11 ani în care a ocupat pozitia cea mai importanta în stat. Raspunderea lui consta mai ales în aceea că a patronat tot jaful, toata manipularea si mascarada cu pretentii de democratie la care s-au dedat Securitatea si linia a doua a Partidului Comunist.

Mediocritatea sa cam om politic n-au vazut-o numai cei care n-au vrut s-o vada si cei foarte neatenti (ca sa nu le zic chiar asa cum ar merita-o). În urma cu vreo trei ani, în Evenimentul zilei (al "marelui" si "remarcabilului" Cornel Nistorescu), s-a scris că taranistii si liberalii ar face bine daca, împreuna, l-ar accepta pe Ion Iliescu de lider, dupa ce "liderul istoric al stângii post-revolutionare" îsi va fi încheiat ultimul mandat la Cotroceni. (Apropo de "marele" Nistorescu, l-am vazut zilele trecute la Televiziunea "nationala" vorbind despre cum "o mare parte a românilor" va ramâne nereprezentata politic în caz ca Ion Iliescu se va retrage la pensie.) Cam tot în urma cu trei ani, ziarul Cotidianul, la care eram editorialist, îl proclamase pe Iliescu "Omul politic al deceniului"; un text prin care, tot acolo, dezavuam "premierea frauduloasa" avea sa ma faca destul de antipatic în ochii Directiunii. Dar lista admiratorilor fostului presedinte e prea lunga ca s-o pot tipari eu aici, si prea simandicoasa ca sa nu te umple de tristete.

Ceea ce a facut Iliescu în politica anilor de dupa 1989 reprezinta în sine un sir întreg de dovezi ale "anvergurii" personajului. Si totusi, parca nimic n-a fost mai graitor decât ceea ce s-a întâmplat, în primavara, cu ocazia alegerilor din PSD.

Înainte de toate trebuie observat că, si de data aceasta, "schimbarile importante operate la nivelul conducerii PSD" nu sunt altceva decât tot o amagire. Cu exceptia lui Nicolae Mischie, acarul Paun de la Gorj, din conducerea partidului si a filialelor nu lipseste absolut nici unul din numele care au consacrat PSD drept ceea ce este, adica un clan mafiot: Adrian Nastase, Nicolae Vacaroiu, Miron Mitrea, Ilie Sârbu, Doru Ioan Taracila, Radu Mazare, Viorel Hrebenciuc, Dan Ioan Popescu, Marian Oprisan etc etc etc. E adevarat, presedintele partidului a devenit acum Mircea Geoana, iar "fostul", Nastase, ocupa pozitia secunda. Dar schimbarea e numai de imagine, de vreme ce, în realitate, Geoana e din exact acelasi aluat ca si Nastase. Si chiar daca n-ar fi, cred că nimeni nu e atât de naiv încât sa-si închipuie că alde Nastase, Hrebenciuc sau Dan Ioan Popescu ar da sefia partidului pe mâna cuiva pe care nu l-ar controla în modul cel mai strict. În al doilea rând, nu-i deloc exclus ca "marea lovitura", debarcarea lui Ion Iliescu, sa fie în fapt o miscare asupra careia s-au înteles cu totii, inclusiv cu "marele învins".

La numai o saptamâna dupa ce Ion Iliescu a fost "debarcat", Partidul Socialist European a conferit PSD statutul de membru cu drepturi depline. Daca decizia vrea sa însemne că prin plecarea lui Iliescu PSD a devenit mai onorabil si mai reformist, ma tem ca socialistii europeni au si ei probleme serioase cu criteriile.

În orice caz, felul în care Ion Iliescu a "iesit din scena" ne vorbeste foarte clar despre mediocritatea sa ca om politic. Vehementa ofuscata si isterica cu care a refuzat "înfrângerea" a tradat ca nimic altceva genul execrabil de politica pe care batrânul comunist l-a practicat vreme de aproape cinci decenii. Cuvântarile tinute de Iliescu la Congres si la sedinta Consiliului National sunt mostre de lipsa de bun simt, dar si de lipsa de inteligenta. El si-a etichetat tovarasii drept "aroganti", "corupti", "falsi", "vulnerabili", "autori de cabala" s.a. Indiscutabil că etichetele puse colegilor sunt, toate, complet justificate. Ba as zice ca ar mai trebui câteva zeci ca lista sa fie cât de cât completa. Numai că Iliescu vine si critica aceste lucruri abia acum, când "arogantii" si "coruptii" sai tovarasi nu l-au mai vrut pe el de sef (din interese si dupa reguli mafiote, desigur, si nu din nu stiu ce principii etice sau altele asemenea). Sigur că da, lipsa bunului simt nu-i deloc cel mai mare pacat în politica, cu atât mai putin în politica pe care Iliescu o face de aproape cinci decenii. Dar cum poate sa se împace o asa conduita cu statutul de "Om politic al deceniului", statut presupunînd în mod obligatoriu viziune, echilibru, inteligenta? Ce altceva poate sa fie mai rudimentar si sa descalifice mai tare un om politic decât ceea ce a facut Ion Iliescu în saptamânile din urma?

Nu am naivitatea sa cred că, chiar si dupa cele întâmplate în ultimul timp, nu se vor mai gasi în continuare români dispusi sa-l urmeze pe Ion Iliescu. În acelasi timp, însa, stiu bine si că proportia lor e departe de cea pe care o avanseaza – vrînd sa manipuleze sau pur si simplu batînd câmpii – unul sau altii dintre "analistii nostri politici". (New York Magazin, 15 iunie 2005)


"Omul politic al deceniului", articol publicat in anul 2005