Valerian Stan
Credo ergo sum
Creștinismul e despre omul ce se va îndumnezei în veșnicie, iar nu despre clipa de suferință de aici.

D-l Manolescu et Comp (I)

Daca e adevarat că regretele, asemeni nostalgiilor, sunt un semn al batrânetii, atunci Nicolae Manolescu a îmbatrânit de-a binelea.

Într-o marturisire facuta Observatorului cultural, în primavara acestui an, criticul literar a "regretat" celebrul interviu cu Ion Iliescu. Imediat dupa mineriada sângeroasa din 13-15 iunie 1990, d-l Manolescu a publicat un interviu cu Ion Iliescu care a fost si va ramâne înca destul timp o rusine pentru intelighentia noastra post-comunista. Proaspatul director al României literare s-a dovedit nu doar foarte blând cu autorul barbariei care tocmai oripilase o lume întreaga, dar l-a mai si numit, din chiar capul locului, "Om cu O mare". "Îmi pare rau pentru acel interviu", spune astazi d-l Manolescu. Însa adauga imediat: "Îmi pare rau pentru lipsa mea de experienta si de reactie". Asadar, asta e ce-si asuma d-l Manolescu, "lipsa de experienta si de reactie". Ca sa-si argumenteze judecata, d-l Manolescu dă si câteva detalii despre cele întâmplate atunci. Potrivit spuselor sale, ideea interviului cu Iliescu ar fi avut-o de fapt criticul literar Zigu Ornea, pe care  Manolescu ni-l recomandă drept "regretatul meu prieten si al lui Ion Iliescu". În ce-l priveste pe Ion Iliescu, d-l Manolescu ne spune că interlocutorul sau n-ar fi respectat nu stiu ce întelegere privitoare la forma finala a interviului.

Desi e clar că asta îsi propusese, d-l Manolescu n-a reusit deloc sa ne convinga că interviul, asa cum a fost publicat, n-ar fi reprezentat în întregime vointa de la acel moment a directorului României literare. Scuzele pe care Nicolae Manolescu a încercat sa si le gaseasca mi se par destul de subtiri. Iar asta cu atât mai mult cu cât explicatiile celor întâmplate în urma cu cinsprezece ani vin mult prea târziu. Zigu Ornea nu mai traieste, pentru ca, eventual, sa mai poata infirma că ideea interviului i-a apartinut într-adevăr. Iar afirmatiile privind nu stiu ce întelegeri "tehnice" nerespectate de Iliescu sunt prea benigne si prea târzii ca sa mai justifice vreo reactie. Dar tardivitatea "precizarilor" d-lui Manolescu pare foarte semnificativa si prin raportare la statutul de astazi al lui Iliescu, un politician a carui cariera se află deja la apus. Daca în iulie 90 interviul si superlativele prestigiosului intelectual îi faceau proaspatului si atât de contestatutului presedinte un imens serviciu, dezmintirile de azi nu-l afecteaza cu nimic. În iulie 90 Ion Iliescu avea toata puterea, în timp ce azi nimeni nu mai are nevoie de el. Nicolae Manolescu explică astazi – abia astazi, repet – că cuvintele cu care i s-a adresat lui Iliescu erau legate de simpatia intelectualilor, care, înainte de 89, vedeau îl el un adversar al lui Ceausescu, "Omul cu O mare care va veni în locul lui". Si totusi, în vara lui 1990 nu cred sa mai fi existat un singur intelectual pentru care sa nu fi fost foarte clar că Iliescu intrase în dizgratia lui Ceausescu ca agent al Moscovei sovietice, si nu din motive ideologice sau atitudini diferite fata de comunismul criminal.

Si totusi, de ce-i asa o mare problema interviul cu Iliescu? Atunci când se refera la ceea ce a facut Manolescu dupa 1989, Paul Goma gaseste ca gestul criticului literar a fost unul de o gravitate exceptionala. Si cred că judecata scriitorului exilat e deplin justificata. Manolescu si alti intelectuali asemeni lui i-au conferit lui Iliescu o legitimitate cu totul nemeritata si plina apoi de consecintele cele mai grave. Bineînteles ca oricine poate sa se întrebe daca nu cumva ceea ce a facut Nicolae Manolescu în iulie 1990 e pur si simplu o greseala ca oricare alta. Eu unul sunt tentat sa cred că în ce-l priveste pe d-l Manolescu nu-i vorba de asa ceva. Mie mi se pare că Nicolae Manolescu face parte din acea categorie de intelectuali foarte toleranti si necritici, ca sa zic numai asa, fata de Ion Iliescu si Sistemul sau. Nicolae Manolescu, Eugen Simion si Augustin Buzura mi se par cei mai reprezentativi pentru categoria despre care vorbesc. Dar, cu ceva nuantari, cam tot pe aici i-am putea situa si pe un Andrei Plesu sau Gabriel Liiceanu - e adevarat, cel din urma cu exceptia câtorva gesturi, care îl despart într-o anumita masura de, sa zicem, un Augustin Buzura. Si totusi, si în cazul d-lui Liiceanu vorbim de doar câteva astfel de gesturi într-un deceniu si jumatate.

Daca ne uitam atent în urma, interviul din iulie 90 pare sa fi prevestit mai tot ceea ce Manolescu avea sa faca mai târziu în viata publica. Lui Nicolae Manolescu îi revine, de exemplu, o raspundere aparte pentru sabotarea proiectului politic al Aliantei Civice. Grupul său a produs în permanenta tulburari serioase în interiorul Aliantei. Iar lucrurile aveau sa se agraveze imediat dupa înfiintarea – sub o presiune si o graba cu totul suspecte – a Partidului Aliantei Civice. Nicolae Manolescu si Stelian Tanase au patronat un lung sir de atitudini complet ostile fata de AC si liderii ei. Disputele publice si mai apoi ruptura cu AC au facut un rau atât de mare si de evident încât e aproape imposibil sa pui cele întâmplate pe seama a altceva decât a relei intentii. Dar d-l Manolescu nu s-a oprit la sabotarea Aliantei Civice. El si colegii sai de la PAC au facut tot ce-au putut sa obstructioneze si Conventia Democrata. Reuniunile conducerii CDR s-au transformat nu o data în adevarate spectacole de circ, de la care colegii d-lui Manolescu si ai lui Dinu Patriciu (Partidul Liberal 93) plecau vizibil satisfacuti. Iar atunci când din interior nu s-a mai putut face mare lucru, PAC si PL 93 au parasit Conventia cu un scandal monstru. Si asta cu numai un an înainte de alegerile din 1996 - în care PAC si PL 93 au candidat separat, ca "ANL", împotriva Conventiei, inclusiv la prezidentiale (Manolescu contra Constantinescu). Confuzia si deruta electoratului CDR se generalizasera cu numai câteva luni înainte de alegeri, iar ce a urmat dupa aceea se stie. CDR a "câstigat" alegerile în conditiile pe care le stim, a "guvernat" cum de asemenea stim iar în martie 1998 PAC a încetat sa mai existe, d-l Manolescu si cei câtiva colaboratori care-i mai ramasesera alaturi fiind "absorbiti" de PNL.

Cine a observat cu atentie toate aceste lucruri a putut sa înteleaga cel mai bine serviciile imense pe care ele le-au facut lui Ion Iliescu si Sistemului lui. Iar întrebarea pe care mi-o pun astazi este daca chiar poate cineva sa creada ca tot ce s-a petrecut în toti acei ani a fost o pura întâmplare sau consecinta "lipsei de experienta". (New York Magazin, 27 iulie 2005)


D-l Manolescu et Comp (I), articol publicat in anul 2005