Valerian Stan
Credo ergo sum
Creștinismul e despre omul ce se va îndumnezei în veșnicie, iar nu despre clipa de suferință de aici.

Norocul în viata

Mare minune că fuga din tara a cehului Priplata n-a fost data deja uitarii. Cel care a pus la cale asasinarea liderului sindical Virgil Sahlean a fost condamnat, de instanta suprema, la 8 ani de închisoare pe data de 2 iunie. Înalta Curte a trimis dosarul la instanta "de fond" (Tribunalul Satu Mare). Tribunalul a emis mandatul de arestare, pe care, la rândul sau, l-a înaintat ca sa fie pus în aplicare Politiei Judetului Bihor (cehul avea domiciliul declarat în Oradea). Trecusera deja doua saptamâni de la pronuntarea condamnarii. Alte doua saptamâni aveau sa mai treaca pâna când politistii sa constate că Priplata e de negasit. Si pâna când sa-l dea – nu-i asa, cum cere reglementul - "în urmarire generala". Asadar, la o luna de la pronuntarea condamnarii domnii politisti continuau sa-l caute de zor pe disparut. Numai că atunci când politistii începusera sa se daruiasca cel mai tare scotocirii lor atât de plina de sens, Priplata le-a transmis prin presa un salut din tara bravului soldat Svejk.

De fapt, cred că fuga cehului n-a fost data înca uitarii numai din cauza că magistratii si domnii plutonieri au ales sa arunce în public vina unii pe altii. De parca în România i-ar pasa cuiva de acest nou caz în care Justitia este împiedicata sa se înfaptuiasca. Dar daca gâlceava tot a devenit publica, mi se pare oportun de spus câteva lucruri.

Mai întâi că vina pare sa apartina tuturor. Cineva cu putina tinere de minte îsi aminteste sigur că la scurt timp dupa asasinarea lui Sahlean, Priplata a încercat sa treaca ilegal granita (în septembrie 2000). Or, în termenii legii penale, lucrul acesta se chema intentie de sustragere de la urmarirea penala si constituia un bun temei legal pentru luarea "masurilor preventive", inclusiv a arestarii celui în cauza si judecarii lui în stare de arest. Au facut asa ceva domnii judecatori? Bineînteles ca n-au facut. Atunci ce-au facut? Au facut ca mandatul de executare a pedepsei sa ajunga numai dupa doua saptamâni la cei obligati sa-l puna în executare. Stiind bine – nota bene! – "antecedentele" condamnatului. Politistii oradeni sunt în culpa pentru că, stiind si ei bine pe cine aveau de musteriu, au amânat timp de doua saptamâni sa-l dea "în urmarire generala". Sa cauti un condamnat ca Priplata, si sa ai numai dupa doua saptamâni banuiala că respectivul ar putea sa nu se mai afle pe raza judetului Inspectoratului competent sa-l aresteze – asa ceva indica o problema serioasa fie cu IQ-ul fie cu ceva mult mai grav. Cât despre Politia de frontiera, nu vad ce dovada ar mai trebui adusa ca sa-i probezi responsabilitatea. Cehul fugar, confirmat de câteva informatii de presa, sustine că i-au trebuit numai 20 de minute ca sa treaca granita. Daca pentru asa ceva de vina nu-s politistii de frontiera, atunci e clar că de vina e numai Priplata însusi.

Pe timpul procesului lui Franmtisek Priplata, cazul s-a aflat si pe agenda oamenilor politici din cele doua tari. In 2004, aflat într-o vizita oficiala în Cehia, presedintele Iliescu a discutat despre el cu omologul ceh Vaclav Klaus. (Pentru cei predispusi confuziilor e important – din mai multe motive - ca d-l Klaus sa nu fie confundat cu tizul sau, predecesorul Vaclav Havel.) Prin urmare, cazul a fost, indiscutabil, unul special. Si nu am prea multe îndoieli că împrejurarea aceasta a contat destul de mult în deznodamântul lucrurilor.

Cineva ar putea sa spuna că, reusind sa se sustraga raspunderii pentru faptele sale, Priplata datoreaza cel mai mult presedintelui sau. Si totusi, eu cred că cel mai important a fost norocul în viata al respectivului. De ce? Pentru că numai într-o tara ca România, în care s-a întâmplat ca cehul sa comita oribila crima, poti sa ucizi un om complet nevinovat fara sa platesti pentru asta. Desi foarte trist, adevarul acesta are, însa, si o parte care poate sa ne consoleze: anume că de gravele betesuguri ale Justitiei române, da şi de carenţele de caracter ale conducătorilor băştinaşi, profită nu doar strainii, ci si unii dintre ai nostri.

Apropo, a mai auzit cineva ceva despre procesul lui Carmen Paunescu? Doamna e cea care, rulînd cu un Jeep gigantic la un viteza ametitoare, a spulberat trei vieti. Doamna Paunescu a avut de doua ori noroc în viata: o data când s-a nascut în România iar a doua când a devenit consoarta lui Adrian Paunescu; individul acela al carui destin pare sa ne spuna că vorba cronicarului potrivit careia bietul om e sub vremi, si nu viceversa, nu-i altceva decât lamentatia cea mai paguboasa a celor prosti.

Colonelul Cristian Bernevig, seful Directiei de Informatii a Armatei, a omorât si el, cu masina, vreo cinci oameni. Ca sa nu bata prea tare la ochi, Justitia l-a condamnat la trei ani de închisoare, însa presedintele Iliescu a avut grijă să-l gratieze pe loc. Despre urgiile parlamentarilor – niciodata pedepsite - ar fi de scris cam cât au scris Marx si Lenin la un loc. Dar cine sa citeasca asa ceva? Si, mai ales, cine sa faca dreptate? Un timp am tinut si eu sirul grozaviilor facute de alesii nostri. La un moment dat, însa, m-am lasat pagubas, descurajat ca nu reuseam sa consemnez în ritmul în care domnii deputati omorau oamenii (iar magistratii îi achitau). În accidentele produse de parlamentari, numarasem la un moment dat, acum vreo doi ani, în jur de 20 de morti. În absolut toate cazurile, însa, parlamentarii au fost gasiti complet nevinovati. "Mortii au fost de vina", au decis de fiecare data procurorii. Motivînd în sinea lor, probabil, ca nefericitii n-au avut noroc în viata. (New York Magazin, 24 august 2005)


Norocul în viata, articol publicat in anul 2005