Valerian Stan
Credo ergo sum
Creștinismul e despre omul ce se va îndumnezei în veșnicie, iar nu despre clipa de suferință de aici.

Onoare? Care onoare? (I)

În toamna anului trecut, Reporters sans frontières, a făcut public un raport privind situatia mondiala a libertatii presei, în care România ocupa o dezonoranta pozitie 70, în urma unor tari avînd si ele cam aceleasi probleme ca noi - Congo, Burkina Fasso, Botswana, Namibia etc. Ocupati probabil cu lucruri mai serioase, românii de rând au ignorat si aceasta noua veste proasta. Stiind bine cam ce contributie au ei însisi la respectiva situatie, oamenii politici au evitat sa comenteze. Iar tacerea parea ca se va prelungi si că va duce cu ea, în uitare, concluziile jenante ale raportului international. Însa n-a fost asa, iar supriza a fost cu atât mai mare cu cât interventia Clubului Român de Presa a fost de un sens complet contrar celui la care se putea astepta cineva.

Problemele grave pe care România le are cu libertatea presei sunt un fapt prea notoriu ca sa mai poata fi contestate de cineva. Si totusi, reactia CRP a fost extrem de severa la adresa organizatiei internationale, pe care a acuzat-o de "prejudecati si rea constiinta". Comunicatul Clubului a fost dublat de peroratiile nervoase ale presedintelui Cristian Tudor Popescu (stilul d-lui Popescu e prea cunoscut ca sa mai spun eu aici cam ce-a fost la gura lui).

Si totusi, reactia CRP a putut sa fie o surpriza numai pentru cei complet nefamiliarizati cu situatia din România. Cristian Tudor Popescu si colegii sai au contestat evaluarea RSF nu pentru că stiau că este nedreaptă, ci pentru că stiau bine în ce masura sunt ei însisi responsabili de situatia respectiva; iar apararea cea mai buna, nu-i asa, e atacul. Daca e adevarat că "democratia noastra" e mai mult o caricatura, si e indiscutabil că-i asa, presa nu are cum sa fie altceva. Daca fiecare gospodarie e pazita de câini pe masura, atunci cum ar putea fi altfel – altfel decât cea pe care o pazeste - ,"câinele de paza al democratiei românesti"? Unei democratii formale nu are cum sa-i corespunda altceva decât o presa tot formala si ea.

Privind în urma, astazi nu mai am nici o îndoiala că situatia presei din România a început sa se înrautateasca odata cu înfiintarea CRP. Îmi aduc aminte de parca a fost ieri. Era în vara-toamna lui 1998. La una dintre reuniunile saptamânale ale Aliantei Civice, colegul Petre Mihai-Bacanu ne dadea o veste care ne-a pus imediat pe gânduri. O sa se înfiinteze o asociatie de presa, ne-a spus el, din care urma sa faca parte si România libera. Întrebarea pe care o respectata colega si-a pus-o imediat, cu voce tare, a fost parca premonitorie pentru ceea ce avea sa urmeze: "Si cum, voi a sa fiti colegi cu cei de la Adevarul, cu Dan Voiculescu, fratii Paunescu, Adrian Sârbu si toti ceilalti?" La care Bacanu a raspuns cu o jumatate de fraza, ceva de genul: "Lasa-i naibii, daca o sa vedem că nu ne convine, plecam si gata". Au trecut sapte ani de atunci iar Petre Mihai Bacanu si ziarul sau – una din rarele sperante ale acelor ani - se afla în continuare alaturi de cei de la Adevarul, de Paunescu si Voiculescu, de Adrian Sârbu si toti ceilalti; iar între timp alaturi si de alde Patriciu si Vântu. O presa servind sistemului reprezentat la vârf de Ion Iliescu, interesele Securitatii, ale celor care au delapidat banul public, ale celor care au instigat la mineriade si ura interetnica, la distrugerea partidelor istorice s.a.m.d. În practic toti anii de la înfiintare, cei de la Adevarul au detinut conducerea CRP, a "Consiliului de Onoare" ("de Onoare", cum sa nu!). Iar lucrul acesta spune si el foarte multe.

Desi apărate cu strasnicie de curiozitatea celor din afara, unele dintre regulile nescrise ale Clubului au ajuns sa fie cunoscute public. Câteva dintre ele spun că membrii Clubului nu se vor critica întrei ei, că un ziarist dat afara de la o institutie de presa nu va fi angajat de o alta din Club fara acordul celei dintâi, că "în unele chestiuni" institutiile de presa membre vor adopta o "pozitie asemanatoare". De existenta ultimei reguli aveam sa aflu pe propria-mi piele, în urma cu mai bine de patru ani. Dupa o documentare si investigatii ample, care durasera câteva luni, reusisem un material sugestiv cu privire la una din marile cauze ale coruptiei din România – amestecul dintre afacerile demnitarilor si pozitiile lor publice [a se vedea materialul "Câteva observaţii privind transparenta si integritatea actului de administratie publica in România", postat pe pagina de Documente a acestui web-site]. Invitatiei facuta celor câteva zeci de ziare, radiouri si televiziuni a raspuns o sigura publicatie – cotidianul Bursa (al carui director, Florian Goldstein, a refuzat constant tutela CRP). Imediat dupa întâlnire aveam sa aflu ca în redactii se primise consemnul neparticiparii la întâlnirea pe care o propusesem.

Lucrul cel mai rau care s-a facut prin înfiintarea CRP a fost anularea "pluralismului" în presa noastra. Si ce ar fi putut sa-si doreasca oamenii politici mai mult decât asa ceva, decât ca întreaga presa sa fie conectata la o comanda unica? Prin care s-o poata controla cât mai usor – indiferent cum: dictînd, punînd conditii sau chiar "negociind".

Dar printre regulile Clubului se numara si aceea a "confidentialitatii" asupra întâlnirilor cu diversi oficiali din stat. Pentru că înteleg si ei bine cât de inacceptabila e o asemenea practica, "baronii presei" au evitat cât au putut sa se afle public despre asemenea întâlniri. Si totusi, despre câteva s-a aflat. Una dintre ele, de care îmi aduc acum aminte, a fost cea cu Ovidiu Grecea, seful de la acea vreme al Departamentului de Control al Guvernului. Numai din inabilitatea unuia dintre sefii Clubului s-a aflat despre respectiva întâlnire, în care Grecea le-a dezvaluit interlocutorilor sai planul de control al Departamentului si câteva dintre detaliile cazurilor cele mai importante la care lucra institutia lui. Ce au facut patronii din presa cu acele informatii, dupa care coduri ale deontologiei jurnalistice ori, înca si mai important, dupa care reguli ale unui stat democratic informatiile publice sunt gestionate în acest fel au fost si au ramas întrebari la care nimeni nu a cautat vreun raspuns. Saptamâna viitoare voi încerca sa fac eu un pas în directia aceasta. (New York Magazin, 31 august 2005)


Onoare? Care onoare? (I), articol publicat in anul 2005