Securitatea - inepuizabila

Emil Constantinescu a mai aprins o fumigena la Bucuresti: presedintele Basescu, dar si Theodor Stolojan si Adrian Nastase, fac parte din sistemul securisto-comunist. Ca sa vezi, si noi care credeam că respectivii nu-s decât niste eroi în viata ai luptei în contra tiraniei comuniste!

Sunt câtiva ani buni de când ma uit putin cam mirat la siguranta cu care Paul Goma si Liviu Cangeopol scriu despre Emil Constantinescu ca despre un om al Securitatii. Adevarat e si că de fiecare data mai mult m-a mirat tacerea de mormânt a fostului presedinte. Mai ales că respectiva caracterizare nu venea de la fitecine.

Insistenta cu care Constantinescu tine sa joace un rol anume si dupa ce a distrus PNTCD si CDR ma face – ea, înainte de toate – sa ma gândesc si eu că într-adevar ceva ar putea sa nu fie în regula. În orice caz, daca vreodata se va dovedi că Paul Goma si Liviu Cangeopol au avut dreptate, atunci faptul acesta va arata aproape mai bine decât oricare altul cât de diabolica si de criminala a fost (si este!) Securitatea. Se îndoieste cineva că fostul presedinte are dreptate când vorbeste despre legaturile celor trei cu Securitatea? Sigur că nu se îndoieste. Câteva publicatii mai importante, pe care din pacate le numeri pe degetele de la o mâna, au scris demult pe tema asta (o fac si eu de vreo zece ani). Ce mi se pare în neregula cu fostul presedinte este, cum spun, insistenta de a juca el un rol anume, acela de luptator împotriva Sistemului securisto-comunist. Cine s-a uitat atent la anii de dupa catastrofalul mandat prezidential (care a avut contributia sa aparte la distrugerea PNTCD si CDR), a vazut insistenta fostului presedinte în a monopoliza, în esenta sa, mesajul PNTCD si CDR. Mesajul anticomunist si în favoarea unor standarde etice ale clasei politice si ale guvernarii adusese taranistilor si CDR o identitate inconfundabila si o simpatie de care, în principiu, Sistemul "post-comunist" avea toate motivele sa se teama. În ce masura a fost compromisa sansa unei adevarate schimbari, stim bine astazi. Ce înca nu stim la fel de bine, dar sa speram că pâna la urma tot vom afla, e cum de-a fost posibil asa ceva.

Ce vreau sa spun e că de ceva timp am sentimentul ca intentia lui Emil Constantinescu este sa monopolizeze ideile si mesajul politic despre care vorbesc – dar sa le monopolizeze nu ca sa le puna în lucrare, ci pur si simplu sa le sechestreze si sa le faca inofensive pentru Sistemul "post-comunist" (pentru care, indiscutabil, ele constituie si astazi o potentiala si foarte serioasa amenintare). De asemenea cine s-a uitat atent la anii din urma a putut sa vada insistenta cu care Constantinescu se straduieste sa se asocieze cu imaginea si memoria lui Corneliu Coposu, omul pe care publicul îl leaga în modul cel mai direct de ideile la care ma refer. Iar ceea ce e mai rau e că în spatiul "crestin-democrat", pe care Emil Constantinescu pare ca vrea sa puna un monopol pustiitor, e o neputinta si o ne-simtire parca intentionate si ele.

Si totusi, poate că Emil Constantinescu e sincer când se lupta cu securistii si când îl denunta pe Basescu. Dar daca-i asa, atunci, întreb, de ce n-a facut asta când a ocupat pozitia cea mai înalta în stat? Întrebat de un ziarist daca are documente care probeaza că Basescu a fost securist, Milica Tipatescu - amicul coanei Zoe (Condurache) - raspunde senin că are. De unde le are, ziaristul nu l-a mai întrebat, pentru că nici nu mai era nevoie. Faptul acesta ridica însa o alta întrebare. Daca în anii petrecuti la Cotroceni tot si-a burdusit seifurile cu dosare din arhive, de ce n-a venit d-l Constantinescu în fata poporului, atunci – sau măcar la terminarea mandatului – sa faca aceste dezvaluiri atât de necesare? N-ar fi fost denuntarea Securitatii si a agentilor ei lucrul cel mai legitim din lume în cazul unui presedinte care, la încheierea mandatului, a acuzat, cum stim că a acuzat, ca "a fost învins de Securitate"? Dar Emil Constantinescu nu numai că n-a facut asa ceva, dar a tainuit practic tot ceea ce stia despre mafia securista care a confiscat societatea româneasca. Pâna si românii cei mai nestiutori înteleg bine deja că politica tarii, viata economica, sistemul bancar, institutiile cele mai importante ale statului, diplomatia, serviciile secrete, justitia, armata si toate celelalte au fost si sunt dominate de oamenii Securitatii. Câte nume ale acestor sute de oameni ne-au fost dezvaluite de Emil Constantinescu? N-ar fi fost asemenea clarificari unul dintre lucrurile de care societatea româneasca avea cea mai mare nevoie?

Legat de asta, îmi aduc aminte că în vara lui 2000 directorul Arhivelor SRI a strecurat în presa, în paginile unui cotidian central cu un tiraj mai mult decât modest, o informatie de o importanta cu totul speciala: din arhivele Securitatii au disparut în jur de 100 de mii de dosare. Că asemenea dosare ar fi disparut, se vorbise nu o data dupa 1989. Dar niciodata nu se mai întâmplase ca reprezentanti ai institutiilor statului sa vorbeasca în mod oficial si public despre asa ceva, despre disparitia unui numar atât de mare de dosare. Am urmarit atent daca dezvaluirea respectiva va fi urmata de vreo reactie – oficiala ori altfel. Nimeni n-a spus absolut nimic. Iar seful statului de la acea vreme, Emil Constantinescu, ar fi trebuit s-o faca primul. Aceasta obligatie îi revenea atât prin lege si prin pozitia sa institutionala, cât si din tot discursul si toate angajamentele pentru care fusese votat atunci când candidase din partea CDR, a taranistilor, fostilor detinuti politici etc. Si totusi, Emil Constantinescu, devoratorul de securisti si Arhanghelul Adevarului, n-a avut nimic de spus. Iar ca o dovada (de care nici nu mai era nevoie) că oamenii politici sunt toti o apa si-un pamânt, aceeasi lipsa totala de reactie s-a înregistrat si foarte recent. Când - iarasi destul de discret si, asa, ca din întâmplare – SRI a repetat ca din arhive au disparut 100 de mii se dosare. Presedintele Basescu a tacut si tace si el exact ca si ilustrul sau înaintas.

La fel ca si altadata, am ramas si acum putin mirat că presa, "societatea civila", istoricii ori intelectualii independenti n-au avut nici ei nici o reactie. Desi e foarte clar ca aici avem de-a face cu un fapt care nu-i deloc minor. Cine si în ce scop a putut sa utilizeze cele 100 de mii de dosare de Securitate – care, sa fim siguri, nu erau ale oricui - e un lucru care te-nfioara numai când te gândesti. Ca sa nu mai vorbim cam ce gol si ce denaturare grava produce disparitia celor 100 de mii de dosare în istoria de dinainte de 1990. Uitîndu-ma la desertul din jurul meu, în urma cu câtva timp am sesizat eu Parchetul Militar si am cerut sa se faca cercetarile legale. Sigur ca nu-mi pun nici în asta mari sperante. Daca ar fi vrut cu adevarat sa lamureasca aceasta teribila poveste, domnii procurori militari s-ar fi sesizat din oficiu, asa cum chiar legea le-o cerea. Dar ce-ar putea sa ne faca pe noi sa credem ca domniile lor, asemeni marii majoritati a magistratilor din România, sunt în vreun fel capabili (si interesati) sa se emancipeze de sub tutela unei clase politice atât de nevrednice? [Cu privire la "disparitia" celor 100.000 de dosare se poate vedea pe pagina de Documente a acestui web-site si materialul "Sesizare privind disparitia a 100.000 de dosare ale Securitatii".] (New York Magazin, 7 decembrie 2005)

Securitatea - inepuizabila, articol publicat in anul 2005