Valerian Stan
Credo ergo sum
Creștinismul e despre omul ce se va îndumnezei în veșnicie, iar nu despre clipa de suferință de aici.

American Dreams (I)

Lucrurile se complica de la o zi la alta. Dar ne-am fi putut astepta la altceva? Prevestea ceva mai bun 11 septembrie 2001? Dar invazia americana din Irak, din primavara lui 2003?

Sunt câteva saptamâni bune de când presa internationala tine pe prima pagina bomba lansata de Human Rights Watch: pe teritoriul unor state europene au existat centre secrete de detentie si interogare prin tortura ale CIA. Guvernele tarilor vizate dezmint viguros, uneori si de doua ori pe zi. În schimb, din comunicatele Casei Albe se poate întelege orice (inclusiv că autorii respectivelor comunicari sunt niste asi ai genului). Dar mai clare nu sunt nici macar frazele organizatiei cu bomba. Iata una dintre ele, desprinsa parca din bolboroselile Pythyei: "HRW nu are dovezi directe, ci indirecte, dar foarte puternice despre aceste lucruri".

Unilateralismul arbitrar cu care Administratia Bush a decis invadarea Irakului a produs o ruptura grava Occidentului euroatlantic. Iar cei trei ani trecuti de atunci n-au reparat nimic. Ba dimpotriva – si în pofida declaratiilor binevoitoare si a surâsului protocolar afisat de oamenii politici de la Washington si Bruxelles. Numai cei neatenti ori cei care nu vor sa vada nu vad confruntarea tot mai directa dintre Statele Unite si Europa – Uniunea Europeana, mai precis.

În context, ma mir ca prea putina lume se întreaba daca nu cumva bomba HRW, care aparent are ca tinta Administratia americană, este în realitate o diversiune pusa la cale chiar de Casa Alba si CIA. Cu ce scop? Cele doua tari europene spre care activistii HRW au aratat cu degetul au fost Polonia si România. Prima, un membru recent al UE iar România – un candidat disperat la integrare. Dar România si Polonia mai au în comun si faptul că apartin "Noii Europe". Ne amintim că nabadaiosul secretar al Apararii, Donald Rumsfeld a numit astfel tarile europene foste comuniste atunci când Europa Occidentala, în marea ei parte, refuzase sa-i urmeze pe americani în aventura irakiana. Privind înapoi, astazi ne apare destul de clara strategia americana de dezbinare a Europei. În pofida discursului oficial, pentru oamenii politici americani perspectiva reusitei proiectului de extindere si consolidare a UE pare sa nu constituie deloc un motiv de satisfactie (iata aici una din consecintele cele mai dramatice ale rupturii din primavara anului 2003). Asadar, conchizînd, nu pare deloc exclus ca "dezvaluirile" HRW (posibil o intoxicare via CIA) sa fie în realitate o stratagema urmarind sa semene neîncredere si sa-i dezbine pe europeni. Cum stim, la Bruxelles exista oameni politici – cam prea grabiti, dupa parerea mea – care au atras deja atentia că daca acuzatiile se vor confirma România ar putea rata aderarea la UE. Încerc sa-mi închipui cam ce satisfactie trebuie sa fi produs noile tensiuni dintre Bruxelles si Bucuresti celor care au pus la cale o asemenea strategie – bineînteles, daca ea a existat cu adevarat.

Dar parca la nici un alt nivel nu e mai vizibila degradarea relatiilor euroatlantice decât la cel al NATO. Atunci când a decis sa invadeze Irakul, Administratia Bush a facut-o ignorînd nu doar ONU, dar si pe aliatii istorici din NATO. Daca în cele din urma nu se va întâmpla, totusi, ceva cu totul neasteptat, decesul Aliantei Nord-Atlantice în primavara lui 2003 va fi consemnat. Sunt date care arată că americanii însisi au asumat, constient, acest deznodamânt. Pusi în fata faptului împlinit – sau poate că optînd si ei în egala masura pentru aceasta solutie - vest-europenii au actionat în consecinta. Implicarea lor în sustinerea si actiunile Aliantei a fost mai redusa ca oricând. Bazele militare americane din Germania au început sa fie închise iar din decembrie 2004 Uniunea Europeana a preluat conducerea misiunii de mentinere a pacii în Bosnia, care a înlocuit trupele NATO; numarul militarilor americani a fost redus atunci la mai putin de 25%. Mai cu seama dupa disensiunile generate de interventia americana în Irak, UE a fost tot mai preocupata sa puna la punct propriile capacitati destinate operatiunilor umanitare, de gestionare a crizelor si de mentinere a pacii.

Închiderea bazelor militare din Germania are si ea semnificatii aparte, în context. Sunt analisti internationali care sustin că aceasta decizie – corelata cu cea a amplasarii de asemenea baze pe teritoriul unor tari din fostul bloc fost sovietic – ar fi fost luata înaintea razboiului din Irak si a dezacordurilor cu aliatii din "vechea Europa". Washingtonul, s-a spus, ar fi "speculat cu abilitate disensiunile cu Berlinul si Parisul doar ca pretext pentru expansiunea sa spre Est". Bazele americane în tari precum Polonia, Bulgaria, România, dar si în Georgia, Estonia si Letonia, s-a mai spus, vor constitui o retea ce va permite controlul americanilor asupra fluxurilor de petrol si gaze naturale dinspre Rusia spre Europa. Ele vor "consolida controlul american asupra întregului continent".

Teoretic, e minunat. Dar ma tem că în practica n-o sa se prea poata. Sa aspiri sa controlezi resursele energetice rusesti, iar prin ele întreaga Europa, mi se pare putin cam mult chiar si pentru americani. Mai ales în condiitiile în care, voi încerca sa arat saptamâna viitoare, pentru d-nii Bush si Rumsfeld petrolul rusesc si controlul asupra Europei nu sunt deloc – sau, ma rog, ar trebui sa nu fie deloc – singurele griji din acesti ani. (New York Magazin, 4 ianuarie 2006)


American Dreams (I), articol publicat in anul 2006