Valerian Stan
Credo ergo sum
Creștinismul e despre omul ce se va îndumnezei în veșnicie, iar nu despre clipa de suferință de aici.

American Dreams (II)

În istoria politicii externe americane, pare foarte greu de gasit o perioada mai complicata decât cea prezenta. Indiscutabil că 11 septembrie 2001 reprezinta o cauza importanta a situatiei de azi. Americanii au fost perfect legitimi sa-si regândeasca politica externa în asa fel încât sa raspunda pe masura loviturii primite. Strategiile preventive au fost si ele de asemenea legitime. Si totusi, dupa judecata pe care o putem face astazi – cu datele pe care astazi le avem – politica Administratiei Bush are de asumat si un numar de responsabilitati indenegabile. Ruptura produsa Occidentului transatlantic e doar una dintre ele, probabil că si cea mai serioasa. Apoi, decizia de invadare a Irakului – unilaterala si motivata într-o maniera care daca nu a sfidat atunci a ofensat comunitatea internationala si institutiile ei. Întrebata de curând despre perceptia actuala a Casei Albe asupra deciziei din primavara anului 2003, secretarul de stat Condoleeza Rice a raspuns că "Istoria va arata că lucruri care au parut gresite s-au dovedit a fi bine venite si viceversa". Sigur că da, Condoleeza Rice n-are de ales în aceasta privinta, trebuie sa fie optimista. Altiminteri – cu datele de astazi, repet – pare destul de improbabil că istoria va da dreptate d-lui Bush si va desfide restul lumii.

Sugeram saptamâna trecuta că grijile actualilor conducatori ai Americii nu sunt – ori nu ar trebui sa fie – deloc putine. Mai ales dupa invadarea Irakului, antiamericanismul a proliferat în întreaga lume cu o forta nemaiîntâlnita vreodata. Masuratorile sociologice facute în multe tari au confirmat acest lucru. Cu ocazia lor s-a relevat si faptul că politica americana a ultimilor ani este dezavuata inclusiv pentru sustinerea intereselor – socotite nelegitime si excesive – ale Israelului si evreilor în general.

În luna noiembrie 2004, Comisia Europeana a dat publicitatii un studiu din care reiesea că majoritatea europenilor identificau Israelul drept "cel mai mare pericol pentru pacea mondiala". Organizatii evreiesti importante au raspuns imediat cu un numar de acuzatii la adresa forului european – între altele că ar fi cenzurat un studiu ce demonstra implicarea minoritatilor islamice în cresterea actelor antisemite din Europa Occidentala. Un an mai tarziu, un Raport al Departamentului de Stat privind antisemitismul la nivel global incrimina "frecventa din ce în ce mai mare si gravitatea incidentelor antisemite de la începutul secolului XXI, în special în Europa". Documentul indica si "tarile unde această intensificare a antisemitismului este cea mai vizibila: Franta, Germania, Marea Britanie, Belgia si Olanda".

Antiamericanismul ultimilor ani are indiscutabil si o dimensiune antisemita. Iar lucrul acesta, prin gravitatea lui speciala, ar trebui sa-i faca pe conducatorii americani infinit mai responsabili decât sunt. Grija că tari precum Iranul sau Siria sa nu poata deveni puteri nucleare care sa ameninte nu doar securitatea Israelului dar si a întregii lumi nu poate fi decât justificata. Cu conditia ca un arbitrariu cu iz de cacealma precum în cazul Irakului sa nu se mai repete. Dar exigentele neproliferarii nucleare ar trebui sa nu fie unele pentru Iran si Siria, iar altele pentru Israel. Mai ales dupa ce si-a început cel de-al doilea mandat la Casa Alba, presedintele Bush si-a facut un obicei din a-i ameninta cu invazia când pe iranieni, când pe coreeni – la micul dejun pe unii, iar la cina pe ceilalti. În aceste conditii, întreb, conducatorii unor asemenea state nu vor putea oricând sa justifice presupusele lor programe cu amenintarea sistematica a americanilor? Este acest comportament al presedintelui american responsabil sau mai degraba provocator? Au existat destule situatii în care Israelul a amenintat deschis unele state arabe cu atacuri nucleare. Îmi aduc aminte de una dintre ultimele relatari de acest gen, ale agentiilor internationale - niciodata dezmintite. Doua escadrile israeliene, echipate cu rachete nucleare, s-au aflat timp de câteva zile în stare de alerta pe aeroportul Al-Jalil, pregatite sa atace instalatii militare din Siria. Faptul că în asemenea ocazii presedintele Bush n-a avut nimic de spus vorbeste de la sine de lipsa de obiectivitate a politicii internationale americane.

Faptul ca Israelul nu a semnat Tratatul de neproliferare nucleara nu poate sa scuze nici o atitudine, nici cealalta. Dupa cum nu poate sa justifice unitatile de masura diferite cu care se opereaza într-o chestiune vitala a vietii internationale. Nenumaratele initiative din ultimii ani ale Agentiei internationale pentru energia atomica s-au izbit la Tel Aviv de refuzul irevocabil al premierului Sharon. Există informatii din surse credibile că Israelul ar detine în jur de 200 de ogive nucleare. Cu toate acestea, orice încercare de a clarifica lucrurile a esuat, expediata cu argumentul "legitimitatii politicii de ambiguitate" a Guvernului Ariel Sharon. Si cu fraza devenita deja cliseu: "Israelul este obligat sa detina toate componentele unei forte necesare apararii sale".

Visul Administratiei Bush de a dobândi pentru America o pozitie dominanta fara precedent se va dovedi o iluzie daca vor fi ignorate responsabilitatile pe care le presupune în mod necesar o asemenea pozitie. Ca sa mai dau un ultim exemplu, Administratia Bush poarta pentru tara sa si responsabilitatea respingerii Protocolului de la Kyodo, desi Statele Unite produc, între altele, 40% din cantitatea de gaze cu efect de sera eliberate în atmosfera de tarile puternic industrializate; intrat în vigoare la începutul acestui an, tratatul a fost semnat de 141 de tari, dintre care 30 puternic industrializate. Motivînd că rigorile documentului international sunt "problematice pentru interesele marii industrii americane", presedintele Bush a facut o proba de cinism destul de straina de valorile traditionale fundamentale ale Americii si, în general, ale Occidentului.

În sfârsit, doar pentru că aici mi-am propus numai câteva gânduri, nu mai aveam cum sa ma opresc si la coruptia tot mai raspândita din administratia si politica americana ori la restrângerea fara precedent a drepturilor si libertatilor fundamentale. Ele nu sunt însa cu nimic mai importante pentru ca visul american al d-lui Bush sa se transforme sau nu într-o obsesie foarte riscanta pentru toata lumea. (New York Magazin, 11 ianuarie 2006)


American Dreams (II), articol publicat in anul 2006