Valerian Stan
Credo ergo sum
"Mândria împiedică dragostea." 

Diagnostic corect; dar tratamentul?

Deplângeam în urma cu putine saptamâni faptul că Dan Voiculescu, domnul acela despre care multa lume spune ca a fost general de Securitate, a ajuns sa fie singurul care vorbeste despre "blestemul FSN care urmareste si astazi România". FSN-ul este astazi, spunea Dan Voiculescu, "un balaur cu doua capete – PSD si PD".

Vrînd parca sa ma contrazica în dezamagirea mea, Emil Constantinescu a vorbit si el, foarte recent, cam despre aceleasi lucruri. "Pe Traian Basescu îl leaga de Ion Iliescu si Adrian Nastase acelasi nenorocit trecut FSN-ist. Basescu a fost dintotdeauna omul lui Iliescu iar cine nu întelege asta nu întelege nimic din ceea ce s-a întâmplat dupa 1989". Dar bine le mai ziceti, d-le Constantinescu... Si totusi, nu va suparati ca va întreb, de ce atât de târziu? Ca doar n-ati înteles lucrurile acestea de ieri sau alaltaieri.

Am avut si alte ocazii sa ma mir de multe dintre atitudinile lui Emil Constantinescu. În cazul de fata ma mira foarte tare de ce Emil Constantinescu a ales sa spuna atât de târziu niste adevaruri atât de importante despre un personaj care dupa 1989 a jucat un rol atât de important în politica româneasca. În urma cu câteva luni, fostul presedinte a indicat, în termeni foarte precisi, un numar de documente aflate în arhive probînd colaborarea lui Traian Basescu cu Securitatea. Cu mai bine de doi ani în urma, un colaborator foarte apropiat al fostului sef al statului, Mugur Ciuvica, a facut si el acelasi lucru; si totusi CNSAS tace mâlc, desi a fost sesizat de Emil Constantinescu, iar Ciuvica a fost condamnat, printr-o hotarâre judecatoareasca scandaloasa, sa-i plateasca lui Basescu "daune morale" de jumatate de miliard de lei. Că Emil Constantinescu a aflat despre trecutul lui Basescu în anii în care a fost presedinte, cred că nu mai e nimeni care sa se îndoiasca. În aceste conditii, întrebarea care se pune este de ce vorbeste Emil Constantinescu atât de târziu despre aceste lucruri. Mai ales ca – m-am mai mirat si altadata de asta – fostul presedinte avusese de-a lungul timpului nesfârsite dovezi de rea-credinta din partea "omului lui Iliescu" si a Sistemului lui ticalos.

Emil Constantinescu stia foarte bine sabotajul sistematic la care Basescu si colegii lui PD-isti supuneau Guvernul taranist din care faceau parte. Fostul presedinte nu numai că nu a facut nimic ca lucrurile acestea sa înceteze, însa i-a mai si interzis primului ministru Ciorbea sa procedeze cum s-ar fi cuvenit, inclusiv sa vorbeasca public despre ceea ce se întâmpla. Mai mult, el s-a asociat cererii partidului lui Roman si Basescu de înlaturare a lui Ciorbea, în martie 1998 (în august 1997, facuse exact acelasi lucru pentru îndepartarea mea de la Departamentul de Control). În conditiile în care stia la fel de bine ca si azi cine e si ce hram poarta Basescu.

Dar în ceea ce a facut Emil Constantinescu sunt neclare si alte lucruri. El a fost cel care l-a înlaturat si pe al doilea prim ministru taranist, Radu Vasile, în decembrie 1999. Si într-un caz si-n celalalt, fostul presedinte a ocolit Parlamentul în aceste decizii. L-am auzit zilele acestea pe Emil Constantinescu justificînd înlaturarea lui Radu Vasile inclusiv prin aceea ca ar fi fost o cerinta Occidentului, pentru care fostul premier ar fi fost "lipsit de credibilitate". Care "Occident" a cerut asa ceva, bineînteles ca nu ni se spune. Iar fostul presedinte se pare ca mizeaza pe faptul ca vom fi uitat chiar cu totii că, de exemplu, Departamentul de Stat american a deplâns în termenii cei mai expliciti haosul politic generat de insistenta lui Constantinescu de a-l înlatura, cum spun, si pe cel de-al doilea prim ministru taranist. Desemnarea "apoliticului si tehnocratului" Mugur Isarescu în locul lui Radu Vasile tot opera lui Emil Constantinescu a fost. Dupa cum tot opera lui a fost si impunerea lui Isarescu drept candidat al taranistilor la prezidentialele din noiembrie 2000 (si asta la scurt timp dupa ce a mai administrat o ultima lovitura PNTCD si CDR, anuntînd, numai în iulie 2000, că nu le va mai fi candidat la Presedintie).

Asadar, daca stia înca din anii în care se afla la Cotroceni despre colaborarea lui Basescu cu Securitatea, de ce vorbeste Emil Constantinescu atât de târziu despre acest lucru? La fel, de ce ne spune numai acum si despre relatiile cu Securitatea ale lui Stolojan si Nastase – desi e clar că tot în anii în care a avut acces în arhive a aflat si despre ei? Si înca ceva, înainte de 1989, Mugur Isarescu a avut o biografie foarte asemanatoare cu ale unora ca Stolojan, Ioan Mircea Pascu, Adrian Nastase etc. Mircea Raceanu vorbeste despre Asociatia de Drept International si Relatii Internationale (ADIRI) si despre Institutul de Economie Mondiala (unde a lucrat si Mugur Isarescu) ca despre agenturi ale Securitatii – ale DIE, mai precis. Prin urmare, avem suficiente motive sa credem că Mugur Isarescu a fost si el ofiter acoperit al Informatiilor Externe. Si totusi, în privinta lui tacerea lui Constantinescu e de mormânt.

Vrînd probabil sa reintre în competitia politica, fostul presedinte a devenit în ultimul timp destul de prezent prin studiourile televiziunilor – uneori chiar si în emisiuni si alaturi de personaje care, mi se pare, îi fac mai mult rau decât bine. Tema predilecta – si de data mai recenta, cum zic – a discursului sau este că PSD si PD sunt tot una, că Basescu e omul lui Iliescu si al Sistemului lui ticalos si că sansele unei schimbari adevarate sunt foarte mici atât timp cât lumea nu va pricepe aceste lucruri. Ma numar printre cei care cred că Emil Constantinescu are perfecta dreptate. Singura problema este în ce masura un asemenea discurs poate fi credibil, tinut fiind de cineva care, cât a avut puterea, a facut ce a facut. Sigur că-i adevarat că solidarizarea subterana a oamenilor Sistemului securisto-comunist a facut si face un rau imens. Sigur că-i adevarat că de blestemul Securitatii si al FSN-ului si de toata promiscuitatea care ne naclaieste viata si sufltetele vom putea scapa numai atunci când Iliescu, Nastase, Basescu, Vadim si tot Sistemul lor nenorocit nu vor mai fi. În acelasi timp, însa, nu ai cum sa nu te întrebi ce sanse ai sa ajungi acolo urmînd un om ca Emil Constantinescu.

Întrebându-ma asta, mi-am amintit de o relatare mai veche a reputatului analist politic Serban Orescu, fost ziarist al Europei libere, despre un "pact" facut, în 1995, între candidatul de atunci al CDR la Presedintie, Emil Constantinescu, si "membrii fostei Securitati". Serban Orescu a vorbit despre respectiva întelegere (care îi fusese confirmata inclusiv de "presedinta unei asociatii civice din CDR" – Ghici ciuperca ce-i [Ana Blandiana]) într-o carte de convorbiri cu Liviu Valenas. Emil Constantinescu n-a contestat niciodata cele scrise în cartea amintita. Ba as zice că, dimpotriva, prin ceea ce a facut ca presedinte le-a confirmat cu vârf si-ndesat. Apropo de lucruri de acest gen, într-o foarte recenta carte a sa ("Pseudo-România"), liderul Uniunii Mondiale a Românilor Liberi, Ion Varlam, povesteste despre insistentele pe care Corneliu Coposu le-a facut pe lânga ambasadorul francez la Bucuresti Le Breton (fapt confirmat de diplomatul francez) pentru ca la ceremonia, din noiembrie 1995, la care i s-a decernat Legiunea de Onoare, sa participe si directorul SRI Virgil Magureanu.

Atunci când, în zilele din urma, PSD a decis sa-i ceara lui Nastase sa se retraga din functia de presedinte executiv al partidiului si din cea de presedinte al Camerei Deputatilor, multa lume s-a grabit sa vada în cele întâmplate un fapt extraordinar. Sigur că, în comparatie cu tot ce s-a întâmplat dupa 1990, faptul e destul de neobisnuit (chiar daca totul pare o melodrama pusa în scena sub spectrul amânarii aderarii la Uniunea Europeana). Numai că "lupta împotriva coruptiei" si "reforma clasei politice" vor ramâne în continuare o vorba goala daca lucrurile se vor opri aici; sa speram că Bruxellesul nu va vedea în "sacrificarea ritualica" a lui Nastase un act prin care s-a facut deja dreptate iar clasa politica a devenit, peste noapte, mai onorabila decât a fost. Apropo, telenovela de la Bucuresti are un nou episod: fosta presedinta a Tribunalului Bucuresti, Maria Huza, a fost trimisa în judecata pentru că, mai demult, ar fi obtinut un apartament, "de la stat", desi mai avea unul. Iar presa de la Bucuresti, ajunsa mai toata sub bagheta Clubului Român de Presa a lui Cristian Tudor Popescu, ne someaza sa vedem si în asta o dovada ultima că balaurul coruptiei a cazut rapus de sulitele arhanghelilor Basescu si Macovei. Facîndu-se că nu întelege că, daca ar fi sa se faca într-adevar dreptate, în judecata ar fi trebuit trimisi si cei mai multi si mai importanti dintre oamenii politici ai momentului. Pentru că – asa cum sta si azi consemnat în rapoartele "Apartamentul", ale Comisiei Parlamentare omonime si ale Departamentului de Control al Guvernului – faptele politicienilor la care ma refer, desi asemanatoare cu ale Mariei Huza, sunt de o gravitate infinit mai mare.

Asadar, suntem de acord, raul e mare si ceva ar trebui facut. Dar cum, si mai ales cu cine, ramân întrebari la care nu se poate raspunde doar cu retorica lui Emil Constantinescu – ridicînd ea însasi o multime de semne de întrebare. (New York Magazin, 22 martie 2006)


Diagnostic corect; dar tratamentul?, articol publicat in anul 2006