Valerian Stan
Credo ergo sum
"Mândria împiedică dragostea." 

„Procesul comunismului”: un judecator cu probleme

Numirea lui Vladimir Tismaneanu în fruntea Comisiei prezidentiale de analiza a dictaturii comuniste continua sa aiba ecouri. Cele mai numeroase sunt polemicile dintre cei care critica alegerea facuta de Traian Basescu si cei care îi critica pe cei care critica numirea lui Tismaneanu.

În urma cu câteva saptamâni, am exprimat si eu parerea că Vladimir Tismaneanu nu este potrivit pentru misiunea pe care si-a asumat-o. Spunînd ce am avut de spus, am sperat că nu voi mai fi nevoit sa revin – mai ales că mi se pare o pierdere de timp sa scrii la nesfârsit despre asa zisul "proces al comunismului", o tema care, dupa cum e tratata astazi la Bucuresti, are prea putine sanse de a nu fi compromisa si ea în chip rasunator. Am simtit nevoia sa revin citind câteva dintre polemicile din ultimele saptamâni.

Cei care au contestat numirea lui Tismaneanu au argumentat cel mai adesea cu lipsa de legitimitate a acestuia, ca fiu al unui fost nomenclaturist comunist, un stalinist sinistru. "Cum e posibil", au întrebat cei mai multi, "ca o asemenea însarcinare sa fie data tocmai cuiva al carui tata a jucat un rol important în instaurarea cumunismului în România?" Iar altii au mers si mai departe (personal cred că au procedat corect din toate punctele de vedere), si s-au întrebat daca în cazul celeilalte mari orori a Secolului XX ar fi acceptat cineva ca în fruntea unei comisii de investigare a crimelor naziste sa fie numit fiul unui fost responsabil nazist. Aici fac o paranteza si amintesc că un text contestînd si el legitimitatea lui Tismaneanu a fost cel al lui Vladimir Alexe, din ziarul Ziua ("Agentul Volodea", 13 mai 2006). Între altele, Vladimir Alexe a avansat ipoteza că tizul sau ar fi plecat din România cu ajutorul Securitatii. În legatura cu acest episod, doua au fost principalele mele nedumeriri. Prima, că, vrînd sa-si sustina teoria, ziaristul a citat din dosarele Securitatii ca din Evangheliile Sfintilor Apostoli, iar a doua că Vladimir Tismaneanu nu a gasit de cuviinta sa dea vreo explicatie publica celor scrise despre el. Indiscutabil că daca vorbim de istoricul, de politologul sau publicistul Tismaneanu, cu alte cuvinte de o persoana neavînd vreo însarcinare oficiala, o asemenea atitudine s-ar putea justifica cu usurinta. Numai că la momentul despre care vorbim domnia sa detinea o pozitie oficiala cât se poate de importanta – si extrem de relevanta în raport cu tema articolului care îl privea. Iar publicul are dreptul sa stie daca conducatorul unei institutii oficiale, de cercetare a crimelor comunismului, a fost sau nu agent al Securitatii. Ca sa nu mai spun că ar fi fost de un minim bun simt ca verificari de acest gen sa fi fost impuse, oficial, în legatura cu toti membrii Comisiei prezidentiale, dar si ai celei "guvernamentale", condusa de Marius Oprea. Dar ce mai sunt azi normalitatea si bunul simt?

Contestatarii alesului Cotrocenilor au avut de înfruntat o avalansa de înjuraturi. Judecata lor, s-a spus, este "profund ticaloasa" pentru că judeca un om "dupa faptele tatalui sau, si nu dupa propriile fapte". Ce s-au facut acesti oameni că nu înteleg sunt urmatoarele câteva lucruri. Mai întâi că într-un caz ca acesta, mai mult decât în oricare altul, legitimitatea persoanei desemnate sa conduca o asemenea institutie este extrem de importanta nu numai în sine – avînd sa raspunda unei minime exigente de etica sociala – dar si ca o premisa absolut obligatorie a obiectivitatii si credibilitatii respectivei institutii. Da, si eu cred că, numit în fruntea unei asemenea institutii, un om ai carui parinti au responsabilitati serioase pentru raul comunist, nu poate sa aiba nici legitimitatea dar nici credibilitatea si obiectivitatea atât de necesare sarcinii pe care si-a asumat-o. Aici trebuie spus un lucru care se pare că e mai putin stiut, anume că mama judecatorului "anti-comunist" de astazi a fost si ea un înalt responsabil comunist (stalinist), care a condus epurarile pe criterii politice din sistemul de sanatate.

Avocatii sai îl prezinta cel mai adesea pe Tismaneanu ca pe un "istoric foarte calificat si un contestatar sever al comunismului". Ceea ce face ca multa lume sa-si zica, pe buna dreptate: "Pai daca fiul a fost un contestatar al comunismului, atunci e cu atât mai nedrept sa fie judecat pentru trecutul comunist al familiei sale". Ce nu spun aparatorii lui Vladimir Tismaneanu – unii pentru că nu stiu iar altii, cei mai multi, pentru că ascund cu buna stiinta lucrul acesta – e că, pâna în chiar ultimele saptamâni de dinaintea plecarii din tara, fiul s-a dovedit la fel de devotat comunismului ca si tatal si ceilalti înaintasi ai sai. În urma cu ceva timp, oficialul PRM-ist Tricolorul a publicat un articol scris de Tismaneanu în 1974, în fapt o oda jenanta dedicata "romantismului revolutionar comunist". În numele caruia, amintea "romanticul revolutionar" tinerilor generatiei sale, Marx îndemnase "sa fie luat cerul cu asalt". Dar nici Ceausescu n-a lipsit, cu citate ample, din imnul tânarului propagandist, care cel mai adesea conchidea el însusi cu îndemnuri asijderea: "Reiese limpede din cuvintele secretarului general al partidului ideea că, în conditiile noastre, astazi, a visa despre viitorul comunist nu este doar un drept, ci mai ales o datorie". Etc etc etc. Pentru că sustinatorii sefului Comisiei prezidentiale au patruns practic peste tot – în presa locala, în cea de la Bucuresti, dar si de peste Ocean si în forumurile de pe internet – nu mai stiu exact unde am citit că, vezi Doamne, textul respectiv e foarte vechi, singular si deci prea putin relevant pentru evolutia de dupa acei ani a lui Tismaneanu. Si că, în definitiv, nici n-ar trebui data o prea mare atentie dezvaluirii în cauza, "o abjectie plecata din cocina peremista". Acest ultim "argument" – ca e o abjectie sa spui adevarul si ca adevarul îsi pierde din valoare daca nu ne place noua sau îl spun Vadim si oamenii lui – mi se pare un revelator excelent al relei credinte a unora dintre sustinatorii lui Vladimir Tismaneanu. Sigur că da, Vadim si tovarasii sai nu sunt nici ei cei mai legitimi sa vorbeasca despre aceste lucruri, dar macar ei nu au pretentia sa conduca "procesul comunismului" din România. Dar apropo de avocatii lui Tismaneanu, un fapt ce pare a fi prea putin remarcat e că destui dintre ei au fost, asemeni sefului Comisiei prezidentiale, propagandisti zelosi ai ideologiei si regimului comunist (unii ocupînd chiar pozitii de conducere) în presa de resort a vremii si în organizatiile studentesti comuniste – dar si oameni al caror trecut sunt semne ca mai necesita destule clarificari. E cazul unora ca Dan Pavel, Ioan T Morar, Ion Cristoiu, însa si altii care cititorului de aici îi sunt deja prea cunoscuti ca sa mai fie nevoie sa-i numesc eu. De partea lui Tismaneanu i-am vazut, de asemenea cu argumente de o rea-credinta flagranta, si pe Mircea Mihaies si Ovidiu Simonca. Ca sa parafrazez, nu am nici cea mai mica îndoiala ca în asemenea cazuri cine se aduna se aseamana.

Revenind însa, timp de aproape un deceniu, cu deosebire dupa absolvirea Facultatii de filosofie, Vladimir Tismaneanu a fost un propagandist comunist care a otravit si el, asemeni multora dintre sustinatorii sai de azi, constiintele si sufletele studentilor generatiei sale. El a fost ani la rând, pâna în ultimele saptamâni înainte sa plece din tara, unul dintre propagandistii cei mai devotati ai ideologiei comuniste, facînd o apologie descalificanta Partidului Comunist si preamarindu-l pe Ceausescu. Între altele, destul de concludente sunt zecile de articole pe care Tismaneanu le-a publicat în Viata studenteasca, destul timp în pagina de "Ideologie politica". Am în fata nenumarate exemple, din care, din lipsa de spatiu, voi reda doar câteva citate, exclusiv din opera mai târzie a "contestatarului comunist". În Viata studenteasca din 29 aprilie 1981: "Apare cu deosebita claritate functia partidului revolutionar al clasei muncitoare, sensul novator al actiunii sale pe scara istoriei contemporane, valentele inedite introduse prin aparitia sa în însasi logica actiunii politice". În Viata studenteasca din 16 aprilie 1980, în "Lenin, schita de portret intelectual", el face o apologie "Marelui Lenin" (Marelui Criminal, de fapt), de care în 1980 s-ar fi jenat pîna si cei mai dogmatici propagandisti comunisti. Referindu-se la opera si lupta lui Lenin dedicata fauririi "omului nou", Tismaneanu scria că pentru realizarea acestui deziderat "nu sunt suficiente profesiunile de credinta oricât de nobile ori generoase, nu sunt suficiente imprecatiile ori incantatiile, opozitiei obstinate a vechiului ordinea sociala revolutionara îi contrapune permanent spiritul dialectic, receptivitatea la inovatie, radicalitatea ca mod de viata, a carei exemplara personificare o regasim în însasi opera lui Lenin". Sau, de asemenea în Viata studenteasca, la 20 mai 1981, aparator al ideologiei marxiste (dar unul apartinînd unei categorii speciale a aparatului de propaganda comunista), Tismaneanu denunta "imprecatiile unora dintre <noii filosofi> francezi, tentativa lor de a identifica marxismul cu o filosofie a non-libertatii". El îl acuza direct – cu numai câteva saptamâni înainte de plecarea în Occident, într-o maniera care sugereaza un aviz special pentru a publica asa ceva – pe contemporanul sau, Raymond Aron, cu aceste "argumente": "În fond, întreaga cariera teoretica post-belica a acestui gânditor este dominata de visul demolarii marxismului; este adevarat, nu prin invective primitive, nu prin acuzatii grosiere ci, mai subtil, prin negarea substratului sau democratic, asadar prin contestarea legitimitatii sale intelectuale". Apropo de acest text, diversionistii de profesie, cei care sugereaza că Tismaneanu ar fi contestat din "porniri antisemite", ar fi cazul sa explice daca nu cumva Tismaneanu însusi e antisemit de vreme ce a putut sa scrie asa ceva despre marele filozof – evreu francez, cum se stie, un anti-comunist neînduplecat dar si unul care a avut de suferit din cauza nazismului.

Prin urmare, Vladimir Tismaneanu însusi si nu doar tatal sau a fost un propagandist al ideologiei si regimului comunist, dar si un privilegiat al regimului pe care l-a slujit. Încât – daca vorbim de legitimitate, si parafrazînd întrebarea care s-a pus – poate cineva sa imagineze ca în fruntea institutiilor care au instrumentat procesul deplin meritat care s-a facut nazismului ar fi fost acceptat un fost propagandist al ideologiei si regimului nazist? Indiscutabil că oamenii se pot schimba si că este nedrept ca aceia care o fac sa fie tratati la fel cu aceia care nu au facut-o. Nu sunt foarte familiarizat cu destinul post-comunist al lui Vladimir Tismaneanu dar tind si eu sa cred ca au dreptate cei care vorbesc în termeni apreciativi despre acest destin si despre opera profesorului american. Dar aceasta este una iar grija pentru legitimitatea, credibilitatea si obiectivitatea – si, desigur, competenta – celor care ar trebui sa organizeze un "proces al comunismului" din România este alta.

Am scris lucrurile acestea cu o mare strângere de inima. Mi-am dorit foarte tare sa nu fiu în vreun fel nedrept fata de un om pe care îl respect în mod deosebit, provenind dintr-o familie cu un trecut destul de asemator celei la care am fost nevoit sa ma refer aici [Bányai Péter]. Daca am reusit, meritul este exclusiv al lui. Pentru ca daca destinul parintilor a fost oarecum asemanator cu al celorlalti, el a ales sa si-l croiasca pe al sau cu o demnitate impresionanta. Asupra caruia însasi Comisia prezidentiala ar avea de ce sa se aplece. (New York Magazin, 31 mai 2006)


„Procesul comunismului”: un judecator cu probleme, articol publicat in anul 2006