Valerian Stan
Credo ergo sum
„Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar sufletul nu pot să-l ucidă!”

Marea Neagra e albastra

În cuvântul tinut la Summit-ul Forumului Marii Negre, Traian Basescu a subliniat ideea că nici un proiect în zona Marii Negre nu poate fi facut fara Rusia. La finalul reuniunii, într-un interviu dat Televiziunii publice, seful statului a fost întrebat daca nu cumva, tocmai dintr-o asemenea perspectiva, succesul Forumului este discutabil, de vreme ce presedintele Putin a declinat invitatia de a veni la Bucuresti (a fost prezent numai ambasadorul rus în România). Raspunsul a fost, în esenta, că Rusia a fost totusi prezenta, "chiar daca numai la nivel de ambasador, dar ambasadorul îl reprezinta oricum pe seful statului".

Nici nu stiu cu ce sa încep. Traian Basescu a facut aceasta declaratie, cum spun, la încheierea întâlnirii, deci într-un moment în care stia bine un lucru pe care îl stia destul de putina lume (practic participantii la reuniune), anume că ambasadorul rus a participat doar "cu statut de observator". Iar principala consecinta a acestui fapt a constat în aceea că Federatia Rusa nu a devenit parte a Declaratiei finale a Forumului. Acesta a fost unul din lucrurile pe care Basescu nu l-a spus concetatenilor sai. Altul a fost că diplomatul rus explicase celor prezenti că Guvernul sau si presedintele Putin considerau că initiativele regionale de genul celor prin care presedintele Basescu organizase respectivul Forum "sunt în principiu bune, dar sunt prea multe". El reamintise că Federatia Rusa "si-a exprimat anterior rezerva fata de necesitatea crearii Forumului Marii Negre, apreciind că aceasta initiativa se suprapune activitatii OCEMN" (Organizatia de Cooperare Economica la Marea Neagra).

Încât stai si te întrebi ce rost a avut ca Traian Basescu sa prezinte lucrurile într-o alta lumina decât au fost? Ce rost a avut sa sugerezi concetatenilor tai că Rusia a sustinut aceasta initiativa când de fapt n-a fost deloc asa? (Trebuie spus că, printr-o tacere greu de justificat, majoritatea covârsitoare a presei a consimtit ca presedintele sa acrediteze public acest neadevar.)

Ma numar printre cei care cred că în materie de politica externa Traian Basescu e un diletant care poate sa faca mult rau. La putine saptamâni dupa ce s-a instalat la Controceni, noul presedinte a dat lumii de veste – printr-un accident sau o premeditare? – că filosofia sa în materie e ca – citez pentru oameni civilizati – "Mai bine fac sex oral cu un licurici mare decât cu mai multi licurici mici" (data fiind disponibilitatea intempestiva si destul de desucheata a românului, presedintele Bush trebuie sa fi fost cuprins nu doar de o profunda recunostinta dar si de grija că, neatent fiind, ar putea sa se pricopseasca cu vreo blenoragie). Lunile care au urmat au adus cu ele si alte ispravi ale lui Basescu. La o reuniune a Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei, el l-a repezit, în plen, pe unul dintre reprezentantii Rusiei pentru cele "câteva decenii" pe care sovieticii "le-au stat în România". A urmat o întâlnire cu românii din San Francisco în care prezidentul le-a vorbit conationalilor despre Marea Neagra ca despre "un lac rusesc". Apropo, Sever Voinescu, un respectat analist de politica externa, se mira recent că sunt unii care îsi imagineaza că formula "Marea Neagra lac rusesc" ar fi una jignitoare pentru rusi, de vreme ce, mai spunea el, "rusii însisi, expertii lor, vorbesc la seminarii si în ocazii publice în acesti termeni de decenii". Ce pare sa nu înteleaga tânarul analist e că la Moscova suparatoare nu e formula în sine, ci faptul că prin ea Basescu exprima un repros la adresa Rusiei, că acuza lipsa de legitimitate a Rusiei în aceasta pozitie. Iar rusii mai vad bine si un alt lucru, pe care altminteri îl vedem cu totii, anume că prezidentul român e în privinta asta (si nu numai) o portavoce destul de stridenta a Washingtonului.

Iata de ce cred că are rost sa ne întrebam daca Traian Basescu chiar se astepta ca Rusia sa dea curs invitatiei care i-a fost facuta. Daca raspunsul e afirmativ, atunci e clar că avem de-a face cu o naivitate mai rar întâlnita la un asemenea nivel. Daca, dimpotriva, înaltul demnitar nu s-a asteptat la asa ceva, atunci merita vazut dacă nu cumva el a urmarit sa obtina, sa provoace un asemenea raspuns. Iar daca lucrurile stau cumva astfel – iar eu unul nu exclud cu totul o asemenea posibilitate – ma tem că politica externa româneasca are o problema nu doar de inteligenta dar si una, serioasa, de responsabilitate.

Dupa o logica pe care n-a explicat-o niciodata foarte clar (presupunînd că el însusi are suficient de clare aceste explicatii), în politica externa Traian Basescu joaca (aproape) totul pe cartea americana, mai exact a actualei administratii George W Bush. O administratie care a facut Statelor Unite însesi numeroase si importante deservicii, daca ar fi sa ne referim chiar si numai la amploarea aproape fara precedent astazi, în lume, a sentimentelor anti-americane.

În loc sa evite sa faca rau daca bine tot nu putea face, Traian Basescu – mai mult decât, înaintea lui, Ion Iliescu si Guvernul Nastase – a optat pentru o politica în care dezacordurile din ultimii ani dintre Washington si destule dintre cele mai importante capitale vest-europene, dar si Moscova, au fost tratate într-un mod care nu a servit aproape nimanui, dimpotriva. Un exemplu cât se poate de actual îl constituie prezenta în continuare a României în Irak. Se stie, presedintele Bush este contestat tot mai masiv chiar în propria tara pentru decizia sa, pe care o repeta cu o ritmicitate care aud ca a intrat si ea în anecdotica de peste Ocean, de a ramâne în Irak "atât timp cât va fi nevoie". Ei bine, nicaieri altundeva decât la Bucuresti, un alt presedinte repeta si el, cam tot o data la o luna, aceeasi fraza, că tara sa "va ramâne în Irak atâta timp cât va fi nevoie". Ar fi multe de comentat pe tema evolutiilor de la nivelul "Coalitiei din Irak" si a prezentei în continuare a României în cadrul ei. Cel mai semnificativ mi se pare faptul că dintre tarile membre si candidate la Uniunea Europeana, doar Marea Britanie, tarile baltice si România se mai afla în Irak. Celelalte fie n-au facut parte din "Coalitie", unele dintre ele opunîndu-se categoric invadarii Irakului (Germania, Franta, Grecia, Finlanda, Suedia etc), fie au facut parte si s-au retras demult ori sunt în curs de a se retrage (Spania, Italia, Polonia, Ungaria, Portugalia, Olanda, Cehia, Danemarca, Bulgaria). România nu, ea se simte din prinţip datoare sa fie fidea Marelui Licurici.

Desigur că dezacordul cu Administratia neoconservatoare a lui Bush nu ne da dreptul sa privim Statele Unite altfel decât ca pe un actor de prima marime (si respectabil pe masura) în politica internationala. Noua, europenilor, nu ne da dreptul nici sa uitam respectul pe care îl datoram, istoric, Americii. În acelasi timp, însa, România nu poate sa nu vada că astazi Europa se reconciliaza cu sine, ca se recladeste straduindu-se sa lase în urma amintirea a doua mari nenorociri si că are nevoie de solidaritatea deplin onesta a fiecareia dintre natiunile sale. Desigur că istoria a lasat rani adânci si în destinul României – si sunt primul de acord că ceea ce mai poate fi reparat trebuie reparat. Dar daca este fatal sa se mearga înainte, poate cineva sa imagineze o alta cale decât a reconcilierii? Poate cineva sa recomande în loc de asta calea confruntarii sau a replicilor rastite date Moscovei?

Cu putin timp înainte de deschiderea Forumului de la Bucuresti, când deja îi devenise limpede că initiativa sa va fi un esec, inclusiv prin neparticiparea Rusiei si subreprezentarea Turciei, Traian Basescu a acordat un interviu unei publicatii de la Ankara, în care si-a dat întreaga masura a omului de stat si diplomatului care este: "Cei care nu vor da curs invitatiei noastre vor trebui sa-si asume si responsabilitatea politica. Nimeni sa nu se astepte ca România sa ramâna dependenta la nesfârsit de dorintele celorlalte state". Poate cineva sa imagineze ceva mai caraghios? Are cum sa serveasca un asemenea comportament intereselor României? Cum se stie, initiativa Forumului esuat de la Bucuresti s-a nascut din ideea fixa a actualului presedinte – o idee de inspiratie americana, pe care Basescu a servit-o execrabil – că el are sa-si asume un rol de lider în "Regiunea Marii Negre" (un rol la care, ne amintim, mai visase, la fel de iluzoriu si caraghios, si Emil Constantiescu). Asadar, în politica externa asta mai lipsea României, ambitiile vanitoase ale conducatorilor ei.

Si totusi, încep sa cred – sa sper, mai ales – că Petre Carp chiar avea dreptate când spunea ca România e o tara care are prea mult noroc ca sa mai aiba nevoie si de politicieni. (New York Magazin, 21 iunie 2006)


Marea Neagra e albastra, articol publicat in anul 2006