Libertatea presei si Justitia: ca vai de ele

În urma cu putin timp, luna aceasta, insulta si calomnia au fost dezincriminate din nou. A treia sau a patra oara în ultimii zece ani. "Dar e absurd si incredibil", ar putea sa spuna cineva. Desigur ca-i absurd, dar nu si incredibil. Ba, vorba aia, e credibil tocmai pentru ca-i absurd.

Practic nemodificat si preluat ca atare din anii dictaturii lui Ceausescu, în primii ani de dupa revolutie Codul penal a fost folosit nu o data pentru reprimarea celor care îi contestau pe Ion Iliescu si ai lui. Asa s-a întâmplat în perioada guvernarii FSN a anilor 1990-1992, dar si în cea a FDSN-ului (1992 si 1996). În februarie 1994, Parlamentul a votat chiar modificari ale Codului penal prin care s-au introdus pedepse mai aspre pentru "insulta" si "calomnia prin presa" (tot atunci a fost introdusa si o noua infractiune – "defaimarea tarii sau natiunii"). Pe buna dreptate, societatea civila si presa au luat foc.

Plecarea lui Ion Iliescu si alor sai de la putere a dat sperante că lucrurile se vor schimba. Si totusi, schimbarile întârziau, desi în anii în care fusesera în opozitie presedintele Constantinescu, taranistii si liberalii câstigasera simpatia ziaristilor tocmai criticînd starea de lucruri de pâna atunci. În primavara lui 1997, Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei constata ca reglementarile la care ma refer erau "inacceptabile si reprezinta o amenintare la adresa libertatii presei" si cere Guvernului masuri în consecinta (Rezolutia 1123). Parca mai mult de gura Consiliului Europei, Guvernul anunta proiecte de lege pentru modificarea Codului penal. Chiar daca amendamentele nu echivalau tocmai cu dezincriminarea insultei si calomniei, presa despre asta vorbeste – punînd în acelasi timp la punct strategii menite sa "încurajeze actuala majoritate parlamentara sa adopte reglementari la nivelul standardelor europene". Însa mandatul CDR se încheie lasînd lucrurile exact acolo unde le lasasera si Iliescu, Nastase si Vacaroiu. Parlamentul nu a adoptat nici unul din amendamentele propuse de Guvern si multa lume a ramas cu impresia ca nici chiar cei mai importanti responsabili politici ai momentului nu regretau câtusi de putin acest lucru. Un argument în acest sens este si acela că marea parte a responsabililor respectivi s-au folosit de legislatia existenta pentru a se rafui cu ziaristii. Emil Constantinescu însusi, dar si Petre Roman (presedintele Senatului), Valeriu Stoica (ministrul Justitiei), Victor Babiuc (ministrul Apararii), Gavril Dejeu (ministrul de Interne), Traian Basescu (ministrul Transporturilor), Gheorghe Mocuta (secretar de stat în Ministerul Justitiei) si multi, multi altii – mai multi chiar decât o facusera în precedentele guvernari – au purtat prin tribunale ani în sir pe destui dintre cei care îi criticasera. Si ca si cum reglementarile penale nu le-ar fi fost suficiente, ei au modificat legislatia privitoare la taxele judiciare de timbru (Legea 146/1997) în sensul exceptarii de la plata acestor taxe a celor care intentau procese si solicitau "daune morale" pentru "prejudicii aduse onoarei, demnitatii sau reputatiei etc". Ceea ce le-a permis sa-i dea în judecata pe cei care îi criticau, sa le ceara sume exorbitante ca "daune morale" fara sa fie obligati sa mai plateasca, cum era firesc, taxe judiciare pe masura despagubirilor pretinse de la cei dati în judecata.

Revenit la putere în 2000, PDSR nu se grabeste nici el sa faca ce trebuie facut. La rândul lor, presa, organizatiile de drepturile omului si cele militînd pentru libertatea presei par sa fi uitat sau sa se fi obisnuit cu ideea că insulta si calomnia nu numai ca n-au fost scoase din Codul penal dar sunt pedepsite mai aspru decât sub Ceausescu. Dar în negocierile cu guvernele de la Bucuresti nici Bruxellesul nu are vreo problema cu dispozitiile din Codul penal, ramase asa cum le catalogase Consiliul Europei – "inacceptabile si reprezentînd o amenintare la adresa libertatii presei" (Consiliul Europei renuntase el însusi sa mai ceara guvernelor de la Bucuresti sa respecte Rezolutia din primavara lui 1997). În atari conditii e de mirare că, într-un târziu, în mai 2003, Guvernul PDSR adopta un proiect de modificare a Codului penal, prin care anunta ca va dezincrimina insulta si va stabili pedepse mai mici pentru calomnie. Surprinse placut de marinimia PDSR, presa si ONG-urile saluta masura respectiva. Bruxellesul o face si el în Raportul din acelasi an.

În primavara-vara lui 2004, cu putine luni înainte ca PDSR sa plece a doua oara de la putere, Parlamentul voteaza proiectul anuntat în urma cu un an. Presa si ONG-urile saluta din nou "dezincriminarea insultei si calomniei". Si o face de doua ori – o data dupa ce proiectul e votat la Senat, si o data dupa ce deputatii fac si ei acelasi lucru. Pentru că rapoartele lor nu sunt bi-anuale, comisarii bruxellezi nu au apucat sa salute respectivele voturi ("evolutii pozitive", cum să nu) decât o singura data, în raportul din toamna lui 2004. Se întelege că bucuria a fost prea mare ca sa mai conteze că amintitele amendamente urmau sa intre în vigoare numai peste un an, cum s-a stabilit prin Legea prin care ele au fost adoptate (301/2004).

Dar aceeasi bucurie nu avea sa fie umbrita nici macar atunci când, în iunie 2005, Guvernul Tariceanu a hotarât sa amâne si el intrarea în vigoare a amendamentelor votate (si amânate deja, cum spun, cu un an) de Guvernul PDSR Nastase (Ordonanta de urgenta 58/2005). Cel putin bucuria Bruxellesului s-a dovedit atât de robusta încât în Raportul din octombrie 2005 s-a retinut că, citez: "România a întreprins pasi decisivi pentru a îmbunatati situatia libertatii presei". Desi, repet, amendamentele care initial fusesera amânate de Guvernul PDSR cu un an (si cu toate acestea salutate entuziast de Raportul proxim al UE), fusesera amânate si de urmatorul Guvern – al liberalului Tariceanu. Si nu cu o luna sau doua acolo, ci cu fix un an si doua luni, adica pâna la 1 septembrie 2006.

Daca e cineva care s-a plictisit sa ma mai urmareasca, l-as ruga sa nu renunte pentru ca termin îndata. Catre sfârsitul lui 2005, Guvernul Tariceanu a anuntat ca a adoptat un proiect de lege prin care, ati ghicit, "insulta si calomnia vor fi dezincriminate". Presa si ONG-urile au salutat iarasi cu multa bucurie masura luata de Guvern. Peste putine saptamâni, Senatul a votat si el proiectul respectiv. Presa si ONG-urile au salutat si s-au bucurat din nou. În urma cu putine zile, luna asta deci, Camera Deputatilor a facut si ea acelasi lucru (desigur, presa si ONG-urile au salutat si s-au bucurat înca o data; desigur ca domnii comisari de la Bruxelles o vor face si ei în Raportul din toamna care tocmai sta sa vina).

În anii guvernarii CDR l-am auzit pe ministrul Justitiei, liberalul Valeriu Stoica, explicînd că el personal, partidul si Guvernul lui au toata "determinarea" sa amendeze cât mai urgent posibil reglementarile afectînd libertatea presei, dar că modificarea Codului penal se face prin lege organica si ca nu poate sa fie supusa dezbaterii Parlamentului o lege care sa vizeze amendarea a numai doua sau trei articole. Evident că o asemenea explicatie nu-i câtusi de putin credibila. Pe de o parte pentru că, potrivit normelor constitutionale, o lege organica precum Codul penal putea si poate fi modificata prin-o ordonanta de urgenta (si stim bine cam în ce maniera s-au folost guvernele de reglementarea la care ma refer), iar pe de alta parte absolut nimic nu împiedica adoptarea unui asemenea act normativ care sa vizeze amendarea exclusiva a celor doua sau trei articole care constituiau si constituie o amenintare grava la adresa libertatii presei. Mai ales că acest lucru era inclusiv o cerinta a Consiliului Europei, o organizatie din care România face parte si care este foarte relevanta în raport cu tema despre care discutam. De altfel, daca oamenii politici ar fi vrut cu adevarat sa amendeze si sub acest aspect Codul penal, ar fi putut s-o faca – ma limitez numai la acest exemplu – asa cum, cu ani în urma, au dezincriminat, prin ordonanta de urgenta, relatiile sexuale între persoanele de acelasi sex (articolul 200, abrogat prin OUG 89/2001).

Dar sa nu ne facem ca nu întelegem. Politicienii au mentinut cu buna stiinta si cu un scop precis articolele respective în Codul penal. Constienti cât sunt de vulnerabili la criticile presei, ei au facut din infractiunile de insulta si calomnie o adevarata sabie a lui Damocles deasupra capului criticilor lor. Iar societatea civila, presa însasi, organizatiile sale (Clubul Român de Presa – ah, ce farsa!), dar uneori chiar si responsabilii de la Bruxelles si Strasbourg, au facut prea putine ca lucrurile sa fie altfel. În materie de insulta, calomnie ori de raspundere civila pentru asemenea fapte, ziaristii au fost si sunt tratati, îndeosebi atunci când au fost în pozitia de critici ai guvernarii, cu aceleasi reglementari care le sunt aplicabile infractorilor de drept comun. Desi, am mai amintit si alta data lucrul acesta, Constitutia proclama de aproape doua decenii că delictele de presa se stabilesc prin reglementari legale specifice. Dar ce mai sunt astazi Constitutia si respectul pentru ea? Ce mai sunt discursurile despre rosturile presei, "câinele de paza al democratiei" decât o imensa, o dezgustatoare farsa?

În chiar zilele din urma, în care ministrul Justitiei Monica Macovei si Guvernul sau, al "Dreptatii si Adevarului", dezincriminau înca o data, din greu, insulta si calomnia, fostul ziarist Ralu Filip a fost condamnat, pentru calomnie, la pedeapsa cea mai grava care a fost aplicata unui ziarist în toti anii de dupa 1990 – "despagubiri morale" în valoare de 900 de milioane de lei, adica mai bine de 30.000 de dolari. Cel "despagubit" cu salariul unui ministru pe timp de un an e Gheorghe Mocuta. Fost secretar de stat în Ministerul Justitiei, în guvernarea glorioasa CDR-Constantinescu (despre care Ralu Filip a mai scris fara sa fie contrazis si că a fost unul dintre procurorii pe care Ceausescu i-a trimis în decembrie 1989 la Timisoara), individul a haituit în Justitie, vreme de aproape un deceniu, atâtia ziaristi că nici el nu le mai stie numarul. Filip a fost condamnat pentru că a îndraznit, cu actele în brate, sa puna în discutie modul în care individul a dobândit o locuinta în Bucuresti. Adica facînd exact ceea ce statutul de ziarist îi cerea: "sa puna în discutie institutiile si oamenii acestora, pentru a controla daca munca lor este satisfacatoare, daca ei îsi justifica mandatul cu care au fost investiti si daca prestigiul cu care sunt înconjurati este autentic sau fals". Am citat din Decizia Curtii de la Strasbourg, prin care România a fost condamnata în cazul ziaristului Ionel Dalban, haituit si el în justitia din tara, pâna si-a gasit sfârsitul, de un individ din cam aceeasi faina si el ca si Mocuta – Radu Timofte, fost lider al PDSR, în prezent sef peste Securitatea sereista. În sfârsit, faptul ca magistratii Curtii de Apel din Bucuresti au aplicat unui ziarist pedeapsa de departe cea mai grava din toti anii de dupa Ceausescu pentru a "repera" onoarea unui coleg (individul "parte vatamata" e procuror la Înalta Curte de Casatie si Justitie), da si el masura nemerniciei timpurilor pe care le traim.

P.S. În doua dintre articolele mele precedente din New York Magazin, am pus în discutie legitimitatea lui Vladimir Tismaneanu la conducerea Comisiei prezidentiale de analiza a comunismului din România, ocazie cu care am adus câteva date noi, care arată că nu numai tatal sau dar si mama si el însusi au detinut pozitii importante în aparatul decizional si de propaganda comunist. Alesul lui Traian Basescu a gasit că e cazul sa se rafuiasca cu mine în presa din tara, unde eu sunt un proscris iar el un rasfatat. În revista 22 el spune că e neadevarat că mama sa ar fi avut un rol în epurarile din sistemul de sanatate, pentru ca în Cotidianul sa ma eticheteze, nenumindu-ma direct, un "ziarist odios" pentru ceea ce am scris. Cu ce argumente? Cu acela că, la CC, în anii cei mai sinistri ai dictaturii staliniste, mama sa ar fi avut ca unica misiune sa-l învete ruseste pe Alexandru Moghioros. Si că în Ministerul Sanatatii, unde a fost responsabila cu Cadrele în aceeasi sinistra epoca stalinista, nici macar n-a avut acces la dosare (despre functia de la MS a mamei sale el spune că a aflat - ca sa vezi! - numai dupa ce am scris eu). Că Vladimir Tismaneanu are probleme serioase de ordin etic îmi era deja clar, însa că are si probleme de inteligenta, aproape la fel de mari, asa ceva nu-mi închipuiam. Si pentru că tot veni vorba, ma uit cu multa mirare la faptul că Tismaneanu insista aproape exclusiv pe vinovatia Securitatii pentru raul comunist din România. Indiscutabil că Securitatea are o mare, o criminala responsabilitate pentru cele întâmplate – iar un "proces al comunismului" care ar avea o alta perspectiva asupra lucrurilor va fi orice altceva numai un "proces al comunismului" nu. Si totusi, ceea ce se face că uita V Tismaneanu (si nu e deloc o întâmplare) e că Securitatea a fost arma crimei, în timp ce adevaratul criminal a fost Partidul. Iar la acest capitol responsabilitatile lui Tismaneanu si ale parintilor sai sunt si ele foarte mari si de nesters. (New York Magazin, 28 iunie 2006)

Libertatea presei si Justitia: ca vai de ele, articol publicat in anul 2006